Ne-am obișnuit să vorbim despre Toma necredinciosul și despre duminica lui Toma, adică a lui Toma cel necredincios.

Pentru că ne sună în minte și-n urechi versetele mult citite și deseori citate din Evanghelia Sfântului Ioan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbește de Toma care a spus celorlalți ucenici că nu crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor și nu-și va fi pus mâna în coasta Lui. Același text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toți laolaltă, Iisus a venit, ușile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor și a grăit lui Toma: Adu degetul încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și, nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma răspunde, covârșit: Domnul meu și Dumnezeul meu!

Dar, dacă nu pregetăm a cerceta și celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioși au fost toți apostolii, așa încât Duminica Tomei (subînțeles necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiți de necredință.

În adevăr, referatul Sfântului Marcu ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu și pe aceștia nedându-i crezare. Mergând alți doi care-L văzuseră în drum spre o țarină, Iisus li se arată și-i ceartă pentru necredința și împietrirea lor. [...]

Nu încape așadar dubiu că n-au crezut toți, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea și înfrângerea lui Iisus drept definitive și ireversibile. Făgăduințele învățătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgeli ale cugetului!

(Nicolae Steinhardt​, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 98-99)