Am citit odată într-un ziar o relatare despre un inginer care, testând un motor cu reacție, a intrat din neatenție în curentul de aer produs de motor, curent care l-a prins și l-a înălțat departe de sol. Văzând ceea ce s-a întâmplat, asistentul său s-a grăbit să oprească motorul. Atunci însă inginerul a căzut la pământ mort.

Ceva asemănător se întâmplă și cu omul de rugăciune: după ce a fost prins într-o sferă mai înaltă, el se întoarce la pământ „mort” față de multe lucruri ce țin de lumea aceasta. O nouă viață plină de lumină s-a arătat în el, iar acum distracțiile copilărești ce preocupă pe marea majoritate a oamenilor încetează de a mai prezenta vreun interes sau vreo atracție pentru el. Dacă ne măsurăm calitatea vieții nu prin suma senzațiilor psihofizice plăcute, ci prin extensiunea conștiinței pe care o avem cu privire la realitățile universului, și mai cu seamă, la Adevărul Dintâi și Cel de pe Urmă, atunci vom înțelege ce anume stă în spatele cuvintelor lui Hristos: „Pacea Mea v-o dau”, spuse ucenicilor cu câteva ore înaintea morții Sale pe cruce. Esența păcii lui Hristos stă în cunoașterea desăvârșită pe care o avea despre Tatăl.

Tot așa se întâmplă și cu noi: dacă cunoaștem Adevărul Veșnic, toate chinurile acestei vieți vor fi îndepărtate la periferia existenței noastre, în timp ce lumina vieții ce purcede din Tatăl va domni înăuntrul nostru.

Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulți oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naște dintr-o credință statornică în Hristos-Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 p. 76)