„Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Și cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie - în stare sã creeze ființe care-o pot refuza - aceastã atotputernicie este și o atotslãbiciune.

Voia lui Dumnezeu nu este o voințã juridicã, ci un influx de viațã, ceea ce dã existențã și o înnoiește când aceasta se rãtãcește. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creația însãși, universul întreg susținut de ideile-voințe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu și umanitate, pentru ca "toți oamenii sã se mântuiascã", subliniazã întâia Epistolã cãtre Timotei. De aceea trebuie "sã ne rugãm zilnic pentru ca toți sã se mântuiascã"; sã ne rugãm pentru toți cei „care nu știu, nu vor sau nu pot sã se roage" așa cum le cerea cãlugãrilor sãi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasã și bunã, cum spune Facerea, este cufundatã în orori. Lumina existã, citim în prologul lui Ioan, dar existã și întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Și cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie - în stare sã creeze ființe care-o pot refuza - aceastã atotputernicie este și o atotslãbiciune.

Ea nu poate acționa decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre luminã. Dumnezeu respectã libertatea omului, așa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea sã nu fie biruitã de întuneric, El se întrupeazã și coboarã în moarte, în iad, pentru ca sã existe de aici înainte un loc unde voința omului sã se poatã uni cu voința divinã. Acest loc e Hristos. În Hristos, voința umanã s-a alãturat cu durere și bucurie voinței Tatãlui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatãlui, voia lui Dumnezeu se împlinește pe pãmânt, ca și în cer.

De aceea este de ajuns sã aderãm la Hristos cu toatã ființa noastrã. „Veniți la Mine toti cei osteniți și împovãrați și Eu vã voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastrã și învãțați-vã de la Mine cã sunt blând și smerit cu inima și veți gãsi odihnã sufletelor voastre. Cã jugul Meu e bun și povara Mea este ușoarã"(Mt. 11, 28-30). Împãrãția unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer așa și pe pãmânt „nu este din aceastã lume" și nu în istorie se va realiza ea. Rugãciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne dã astfel, despre politicã, o nuanțã de ironie, de realism și rãbdare, ea laicizeazã exercițiul puterii, relativizeazã ideologiile și entuziasmele istoriei - istoria forțelor colective, în sens marxist. Într-o primã etapã, nu visãm sã transformãm societatea în paradis, ci luptãm, pentru ca ea sã nu devinã un iad, sã-i menținem echilibrele necesare, cã e vorba de „separarea puterilor" a lui Montesquieu, sau de checks and balance, din conceptia anglo-saxonã - si protestantã - despre Stat. Omul rugãciunii și al speranței evitã pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalți!), cât și amãrãciunea revoluționarilor, pe care în mod sigur îi dezamãgesc revoluțiile, cele nefãcute, ca și cele prea bine fãcute. El știe cã nu se va sfârși niciodatã cu prostia și cu ura, dar nu e un motiv sã se resemneze.

În acelasi timp, trebuie sã spunem, odatã cu Serghei Bulgakov, cã „istoria nu este un culoar vid". Aceastã imensã forțã de viațã, de viațã adevãratã pe care Învierea a adus-o în lume și care se revarsã din potirul euharistic și din rugãciunile sfinților, nu lucreazã numai în destinele individuale. Societatea și cultura, și ele sunt dimensiuni ale persoanei și ale relației interpersonale.

Creștinãtatea a încercat o sfințire a culturii, nu fãrã succes, dar a îngrãdit din ce în ce mai mult libertatea. Astãzi ține de bisericã sã se elibereze de nostalgii, de voințe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pãmânt tainic de unde se vor ridica pãdurile viitorului. Nu singurã de altfel, ci în colaborare cu toate cercetãrile convergente, cu cele creștine întâi de toate, cu toate așteptãrile și intuițiile culturii contemporane: fie cã e vorba de noile reflecții despre drepturile omului, de acea metanoia abia schițatã a unei filosofii în care ceea ce nu este lucrãturã a neantului se ocupã de relație și de chip, fie cã e vorba despre deschiderile stiinței sau despre critica economismului.

Odatã cu prãbușirea ideologiilor și cu evolutia nihilismului, vine vremea unui creștinism creator. Gânditori altfel necreștini, ca Gramsci si Foucault, ne-au sugerat cã adevãrata infrastructurã a istoriei este cultura. Iar noi știm bine, cultura, cu condiția sã nu devinã un fals, se hrãnește din spiritual. Ea ca și în tectonica „plãcilor": e suficient ca plãcile cele mai profunde ale scoartei terestre sã se miște cu câțiva milimetri pentru ca la suprafațã sã aibã loc cutremure. Adevãratele revoluții sunt revoluțiile spiritului, spunea Berdiaev.

"Revoluția conștiințelor", spune astãzi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religioși, mai ales francezi și ruși din prima jumãtate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspirație.

În anii care vin va trebui sã aparã inițiative și propuneri creștine în chiar interiorul societãții civile și al culturii. Va fi important cã înșiși creștinii, pe cât posibil în grupuri sau susținuti de comunitãțile bisericești, sã propunã noi atitudini, sã inventeze noi forme de viațã și de muncã în profesia lor, la școalã, la tribunal, în spitale, în cartierele urâțeniei și ale mizeriei, unde încolțește violența...

Nu va exista niciodatã, decât poate ca un ideal și ca un catalizator, o „civilizație a iubirii". Va exista întotdeauna, în viața colectivã, un fond de impulsuri iraționale, pe care trebuie sã știm sã le stãpânim, sã le folosim, sã le controlãm (și aici machiavelicii moderați și lucizi fac mai mult decât naivii mânjiți cu sentimentalisme).

Numai sfințenia este cea care poate vindeca rãul din rãdãcinã. Dar sfințenia trebuie, ca și Evanghelia, sã introducã în societate o tensiune, un ferment sau o ranã care sã constituie însuși locul libertãții spiritului. Și dacã nu poate exista o „civilizație a comuniunii" depline și definitive, trebuie sã deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franța, pe poduri și șosele, „cãi de micã comunicație"!

(Olivier Clement, Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)

De la același autor

Ultimele din categorie