Noi nu pătimim pentru că ar fi de trebuință. Pătimirea în sine nu este nimic altceva decât depărtarea noastră de Dumnezeu. Alături de Dumnezeu, chiar și în iad ne-ar fi bine. Se știe că, înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos, nici un drept nu a putut să intre în Rai. Prin urmare, drepții Vechiului Testament care au murit în credință au mers în iad, unde și-au așteptat izbăvirea. Însă chinul nu i-a atins pe aceștia, deoarece erau cu Dumnezeu.

În Cartea înțelepciunii lui Solomon se spune: „Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepții sunt morți...dar ei sunt în pace” (Solomon 3, 1-3). Fără Dumnezeu, chiar și Raiul ar fi un loc înfricoșător. Iată, aceasta este pricina tainică a pătimirilor: îndepărtarea de Dumnezeu și părăsirea din partea Lui. Dacă omul este împreună cu Dumnezeu, atunci este fericit și spune împreună cu psalmistul: „Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Și afară de tine ce am dorit pe pământ?” (Psalmul 72, 24). Izvorul bucuriilor este Dumnezeu, iar izvorul relelor pătimiri este diavolul. De aceea și necazurile care ne conduc la voia lui Dumnezeu în această vremelnică viață ascund întru sine bucurie și conduc către slava cerească. Ajunge numai să le răbdăm cu credință și cu nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea plină de bunătate.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Rostul pătimirilor, Editura Sophia, București, 2009; pp. 17-18)