– Spuneți-mi ceva despre iubirea de sine.

– Iată ce vă spun: în măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în aceeași măsură sporește în fapte bune, se înduhovnicește și se apropie de Hristos. De obicei, când este vorba de sine, omul își strică întotdeauna cântarul, adică măsura; își face lui mai multă dreptate, își alege partea cea mai bună, cea mai mare, cea mai frumoasă: plânge pentru sine mai mult decât pentru altul și se bucură de sine mai mult decât pentru altul. Hristos, însă, a răstignit pe cruce iubirea de sine, dându-Și viața pentru noi.

Dintre oameni, puțini sunt aceia care își răstignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt mulți care se angajează să trăiască viața duhovnicească, dar nu ajung până la răstignire, pentru că nu renunță total la iubirea de sine, adică la egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu putem să vedem pe Hristos, nu ne putem mântui.

(Ne vorbește Părintele Cleopa, volumul V, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 58-59)