Fericitul Iacov se distingea încă din copilărie de ceilalți

Fratele lui, Gheorghe, şi unii care îl ştiau mai bine, adesea îi spuneau „călugărul.” Mai târziu, începând de la vârsta de 10 ani, mulţi îl numeau „părintele Iacov” şi câteodată îi sărutau mâna, deşi el şi-o trăgea.

Refugiaţii libisioți, dar şi unii localnici, se obişnuiseră cu purtările lui Iacov, deşi nu le puteau da nici o explicaţie. Un copilaş foarte sărac, de 6-7 ani, umblând cele mai multe luni ale anului desculţ, cu hainele găurite, dar întotdeauna curate, exagerat de slab, se distingea cu uşurinţă de ceilalţi copii.

Înalt, serios, cu căpşorul lui totdeauna drept, cu fruntea curată, luminoasă, nu era văzut jucându-se pe drum şi nimeni nu l-a văzut vreodată purtându-se necuviincios. La şcoală, copiii, uneori fără să-şi dea seama, alteori din ironie, îl strigau câteodată „bunicule.”

Fratele lui, Gheorghe, şi unii care îl ştiau mai bine, adesea îi spuneau „călugărul.” Mai târziu, începând de la vârsta de 10 ani, mulţi îl numeau „părintele Iacov” şi câteodată îi sărutau mâna, deşi el şi-o trăgea.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 39-40)

De la același autor

Ultimele din categorie