În final, ce este silința?

Puțină strâmtorare de voie care aduce un dar harismatic. Puțină răbdare, după care urmează rodirea duhovnicească, după cum spune Sfântul Grigorie Palamas. „După greutatea iernii, înflorește anotimpul primăverii”. Vine primăvara încărcată de frunze, flori și roade. Legile duhovnicești nu sunt inactive, ci funcționează, iar luptătorul devine ca îngerul în cer, încredințîndu-se neîncetat, pe de o parte, de cât de aproape este Dumnezeu, pe de altă parte, de faptul că într-adevăr „sunt unii care stau aici care nu vor gusta  moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”

Odihna silinței și silința odihnei

Epilog

În final, ce este silința?

Puțină strâmtorare de voie care aduce un dar harismatic. Puțină răbdare, după care urmează rodirea duhovnicească, după cum spune Sfântul Grigorie Palamas. „După greutatea iernii, înflorește anotimpul primăverii”. Vine primăvara încărcată de frunze, flori și roade. Legile duhovnicești nu sunt inactive, ci funcționează, iar luptătorul devine ca îngerul în cer, încredințîndu-se neîncetat, pe de o parte, de cât de aproape este Dumnezeu, pe de altă parte, de faptul că într-adevăr „sunt unii care stau aici care nu vor gusta  moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”[1]. Acest lucru este valabil în toate timpurile. Ceea ce așteptăm ca pe un fapt eshatologic este deja trăit încă de pe acum, ca arvună a împărățirii finale împreună cu Hristos.

Așadar, „să ne ostenim puțin acum, ca să moștenim în veci”[2]. Și dacă sufletul nostru gustă deja din slava viitoare, el nu mai trăiește în lume, ci trăiește în alte locuri, încât se mută într-un alt văzduh. Fiindcă nevoitorul, împărtășindu-se de dumnezeiescul har – care este o împărtășire de nemurire –, „a devenit deja ca un dumnezeu  prin îndumnezeire”[3]. Cercetează după Dumnezeu, făpturile lui Dumnezeu, fără să se vatăme și în deplină siguranță. Le studiază și vede și devine experimentat în cunoașterea lui Dumnezeu, ca dumnezeu el însuși, și dobândește, după har, aceeași înțelegere cu înțelepciune a făpturilor pe care o are și Dumnezeu, pentru că mintea și simțirea lui se preschimbă în dumnezeire, în neîncetată asemănare cu Dumnezeu.

Așa este Dumnezeul nostru! Ce nu ne dă Dătătorul vieții noastre ca răsplată pentru puțina osteneală prin care ne nevoim în petrecerea noastră monahală! Cu adevărat, merită să murim în fiecare zi pentru Hristos! Nenumărate și neprețuite sunt darurile Lui către noi! Mirenii au oare ceva care, fie și ca umbră, să se compare cu bogățiile dumnezeiești cu care ne înzestrează pe noi Tatăl nostru cel ceresc? Pe bună dreptate zice Sfântul Maxim că „faptele bune ale mirenilor, pentru monahi sunt căderi”[4]. Tot Sfântul Maxim ne amintește : „Cuvântul lui Dumnezeu dă felurimea harismelor celor ce Îl primesc pe El în funcție de dispozițiile sufletului”[5].

„Căci plin de mărinimie fiind Stăpânul, îl primește pe ultimul ca pe cel dintâi... și unuia îi dă, celuilalt îi dăruiește...Toți ne vom bucura de ospăț ... și de bogăția credinței ... Căci Lui I se cuvine puterea în vecii vecilor. Amin[6].  

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1]Mc. 9, 1.

[2]Sfântul Athanasie cel Mare, Despre Feciorie, 24, PG 28, 280 C, Ioan Damaschinul Sacra Parallela PG 96, 401C.

[3]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Thalasie, Laga-Steel, vol. 7, p. 37, r. 344.

[4]Capete despre dragoste, 3, 85, PG 90, 1044A.

[5]Răspunsuri către Thalassie, Scholia 5, Laga-Steel, vol 7, p. 43, 13-15.

[6]Ioan Gură de Aur, Cuvânt catehetic la Sfintele Paști, PG 59, 721-724.

 

De la același autor

Ultimele din categorie