Fuga de lume a monahului

Toată slujba călugăriei este o punere în scenă a parabolei evanghelice a Fiului risipitor.

Dar fuga de lume a monahului mai are şi o altă latură, pe care ne-o arată îndeosebi slujba care se săvâr­şeşte cu ocazia intrării în viaţa monahicească.

Viitorul monah, îmbrăcat numai în cămaşă, se află în pronaosul bisericii de unde este condus către Sfântul Altar de către fraţi cu lumânări aprinse în mâini şi cântând: „Braţele părinteşti, sârguieşte a mi le deschide mie; curveşte mi-am petrecut toată viaţa mea, ci acum cu umilinţă strig: Am greşit Părinte, la cer şi înaintea ta”!

Această cântare este luată din slujba duminicii a doua a Triodului, a Fiului risipitor şi toată slujba călugăriei este o punere în scenă a parabolei evanghelice a Fiului risipitor, care, gol de avuţia părintească, pe care a cheltuit-o în păcate, se întoarce acasă cu pocăinţă, iar tatăl îl primeşte, îl îmbracă în haina cea dintâi şi face ospăţ de bucurie pentru întoarcerea fiului pierdut.

Sfânta Biserică pomeneşte această pildă acum, în Duminica a doua a Triodului, ca o pregătire pentru Sfântul şi Marele Post, spre a ne îndemna să lăsăm calea păcatului şi să ne reîntoarcem la casa părintească, prin pocăinţă sinceră şi adâncă, asemenea fiului pierdut din Sfânta Evanghelie. Ce legătură are această pildă cu fuga de lume a monahului? Dragostea de Dumnezeu, fără îndoială, este cea mai înaltă dintre virtuţi; dar în viaţa noastră pământească, nici dragostea, nici smerenia nici toate celelalte virtuţi nu sunt depline, nu sunt desăvâr­şite, pentru că, spune Sfântul Isaac Sirul, „toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu este scutit de ispite, de aceea niciuna dintre virtuţi nu este mai înaltă decât Pocăinţa. Lucrul ei nu se sfârşeşte niciodată, ci se potriveşte tuturor păcătoşilor ca şi drepţilor, totdeauna, pentru că desăvârşirea chiar şi a celor desăvârșiți este nedesăvârşită” (Cuvântul 55). 

Pecetluirea intrării în monahism cu pilda Fiului risipitor, tocmai acest lucru vrea să spună. Monahul lasă toate din dragostea cea mare pentru Hristos, pentru a urma smereniei şi sărăciei Lui. Se angajează de la început în virtuţile cele mai mari. Dar virtuţile sale, ca toate cele omeneşti, sunt nedesăvârşite şi mereu trebuie corectate prin pocăinţă. De aceea monahul, este pe lângă „Omul Duhului”, şi „Omul Pocăinţei”, pocăinţa fiind unealta desăvârşirii tuturor virtuţilor, al creşterii duhovniceşti din putere în putere, „corabia cu care trebuie să plutim necontenit pe marea vieţii, pentru a ajunge la limanul mântuirii” (Sfântul Isaac Sirul).

Astfel, dragostea de Dumnezeu, sărăcia şi smere­nia, desăvârşite cu o neîncetată pocăinţă, constituie punctele cardinale ale vieţii monahiceşti.

(Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 119-121)

De la același autor

Ultimele din categorie