În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la desăvârşire

Hristos e temeiul de neclintit şi criteriul ultim al învăţăturii antropologice a Bisericii. Ceea ce mărturisim despre umanitatea lui Hristos e indiciul Providenţei divine veşnice privitoare la om în general. 

În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la ultima ei desăvârşire, căci „întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii” (Col. 2, 9). Cele două naturi rămân în El într-o unire atât de desăvârşită încât exclude orice diviziune; Hristos este Unul – un singur Dumnezeu-om. Ceea ce în El a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a atins în veşnicia vieţii divine asemănarea desăvârşită, astfel încât, în Hristos Cel Înviat nu mai există după Înălţare nici o „dualitate” – dualitate ale cărei urme le vedem încă în viaţa Sa pământească până la sfârşitul ei. Ne gândim înainte de toate la rugăciunea din Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!... Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”, şi la strigătul de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Mt. 26, 39; 27, 46). [...]

Hristos e temeiul de neclintit şi criteriul ultim al învăţăturii antropologice a Bisericii. Ceea ce mărturisim despre umanitatea lui Hristos e indiciul Providenţei divine veşnice privitoare la om în general. Împrejurarea că, în Hristos-omul, Ipostasul era Dumnezeu nu micşorează cu nimic posibilitatea urmării exemplului Său (cf. In. 13, 15) pentru oamenii cărora „li S-a asemănat întru totul” (Evr. 2, 17).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 179-180)

De la același autor

Ultimele din categorie