Pomenirea morții ne dă experiența nepătimirii, dar nu încă pe cea pozitivă, care se arată ca deplină putere a dragostei lui Dumnezeu; dar nici nu are un caracter curat negativ, ca și cum ar fi ceva contrar dragostei. Ea curmă lucrarea patimilor, și prin aceasta pune început schimbării radicale a lucrării întregii noastre vieți și a caracterului înțelegerii tuturor lucrurilor.

Însuși faptul că ea ne dă a ne trăi moartea ca sfârșit al întregii zidiri întărește descoperirea dată nouă, că omul este chipul lui Dumnezeu și, ca atare, este în putere a cuprinde în sine și pe Dumnezeu, și cosmosul zidit. Iar aceasta este în același timp începutul concretizării în noi a principi­ului ipostatic. Experiența de care vorbim ne pregătește duhul spre o mai reală înțelegere a descoperirii creștine și a teologiei, al cărei temei este experiența unei alte ființări.

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, București, Editura Sophia, 2005, pp. 18-19)