Închinătorii Sfântului Mormânt își schimbau numele și viața

Închinarea hagiilor la Sfintele Locuri arăta dragos­tea şi evlavia lor către Hristos, constituia o răscruce în viaţa lor, un punct de plecare pentru noua viaţă du­hovnicească. 

Închinarea la Sfântul Mormânt şi la Sfintele Locuri este o tradiţie foarte veche şi o mani­festare de evla­vie a creştinilor. Ei făceau această călătorie din evlavie şi cu dor nestăpânit, îndurând osteneli, jertfe şi primej­dii. Mulţi doreau să meargă măcar o singură dată în viaţa lor ca să se închine la Locurile unde a trăit şi a umblat Hristos. Mergeau spovediţi şi pregătiţi pe cât le stătea în putinţă. Alţii făceau jertfa de a merge pe jos. Alţii du­ceau comisioane la locurile de închinare. Alţii lucrau fără bani timp de şase luni la mănăstirile de acolo ca zidari şi argaţi. Se închinau la toate Locurile Sfinte, se botezau în râul Iordan şi luau Sfânta Lumină şi diferite binecuvântări, precum cruciuliţe, giulgiuri, lumânări etc.

Când se întorceau acasă, toţi locuitorii împreună cu preotul îi primeau la intrarea în sat, sunau clopotul şi îi însoţeau până la biserică cu mult fast. Pentru bine­cuvântarea de care se învredniceau le arătau respect şi le schimbau şi numele, adăugându‑le numele onorific de „hagiu”. De pildă, „Hagi‑Ianis”. Acest nume îl moşteneau şi membrii familiei. Soţia lui se numea „hagină”, iar copiii şi nepoţii săi se numeau „hagiuţi”. Atunci când preotul pomenea numele hagii­lor, adăuga şi denumirea de „închinător” sau „închinătoare”. De pildă, pomenea „Ermioni închi­nătoarea”.

Hagiii, prin închinarea la Sfintele Locuri, nu îşi schimbau numai numele, ci şi viaţa. Se dăruiau mai mult Bisericii, prin posturi, rugăciuni, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar mai mult decât toate luau aminte să fie drepţi. Urau foarte mult nedreptatea. În toată viaţa lor nu luau cântarul pentru a cântări, ca să nu nedreptăţească cumva pe cineva la cântar. Nici copiii lor nu cântăreau, ci îi puneau pe alţii să cântărească, iar ei îşi întorceau capul ca să nu vadă, nepăsându‑le dacă aveau să fie ei nedreptăţiţi sau nu.

Atunci când cântăreau grâul, deschideau sacul şi puneau doi pumni de grâu în plus. Sau atunci când cumpărau ceva, întotdeauna plăteau puţin mai mult decât preţul rânduit.

Odată trecea printr‑un sat un cărbunar cu carul său ca să vândă cărbuni. Când cineva s‑a dus la el ca să cumpere cărbuni, acela i‑a spus:

– Cărbunii o să‑i cântăreşti tu, fiindcă eu sunt hagiu şi nu cântăresc.

– Nici eu nu cântăresc, căci şi eu sunt hagiu.

Astfel au aşteptat în drum până ce a trecut primul drumeţ şi a cântărit acela cărbunii.

Închinarea hagiilor la Sfintele Locuri arăta dragos­tea şi evlavia lor către Hristos, constituia o răscruce în viaţa lor, un punct de plecare pentru noua viaţă du­hovnicească. Amintirea pelerinajului păstra şi hrănea, precum untdelemnul flacăra candelei, dragostea lor către Hristos şi Maica Domnului, căci se învredni­ciseră să se închine la locurile unde au trăit şi au păşit preacuratele Lor picioare.

Sursa: marturieathonita.ro/inchinatorii-sfantului-mormant

Ultimele din categorie