O altă stare maladivă a minţii constă în apatie, indiferenţă sau insensibilitate: „Insensibilitatea inimii întunecă mintea”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Sau: „Când (demonii) au pus stăpânire pe suflet şi au stins lumina minţii, atunci nu vor mai exista în noi, ticăloşii, nici trezvie, nici discernământ, nici judecată, nici ruşine, ci insensibilitate şi nesimţire şi confuzie şi orbire”.

Mintea bolnavă se aseamănă unui prizonier captiv: „Patimile de ocară sunt lanţuri ale minţii, care o ţin în lucrurile supuse simţurilor”. Sfântul Maxim Mărturisitorul face următoarea analogie: „Precum pasărea, când începe să zboare având piciorul legat, e trasă la pământ de sfoară, aşa şi mintea care n-a dobândit încă nepătimirea, dacă vrea să zboare spre cunoştinţa celor cereşti, e trasă la pământ de patimi”. Oricât de mult ar încerca să se înalţe spre cunoştinţa dumnezeiască, ea nu va reuşi dacă nu se va elibera de patimi, ştiut fiind că patimile o supun pământului şi o ţin înlănţuită de el. Patimile ne îngroaşă mintea şi împiedică rugăciunea curată, ne avertizează Sfântul Evagrie Ponticul, iar Sfântul Talasie susţine aceeaşi idee: „Mintea înfumurată, purtată de duhul slavei deşarte şi al mândriei, e nour fără apă”. Mintea bolnavă de patima slavei deşarte este o minte care începe să rătăcească, căci fiind influenţată de această patimă, „încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări” (Sfântul Evagrie Ponticul).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 155-156)