Iubirea noastră este bolnavă

Suntem surzi. Într-o ureche surdă n-ai ce să spui. Numai Dumnezeu știe când și cum să-Și șoptească dragostea ca să întoarcă sufletul rătăcit. Dacă omul este adus cu forța, se împotrivește, închide ochii, nu vede ni­mic și chiar dacă îi ține deschiși, îi ține deschiși asupra unei alte perspective și vede altceva... Nu ne rămâne decât să avem încredere în Dumnezeu.

Dacă încerci să explici unui om că ceea ce face nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu și, totuși, acesta refuză cu încăpățânare să accepte acest lucru, ce să facem pentru el, ținând cont de faptul că ținem mult la el?

Cred că Pilda fiului risipitor din Biblie ne răspunde la întrebare. Fiul zice: „Dă-mi averea!”. Tatăl nu-i spune: „Amărâtule, din ce-ai să trăiești pe urmă, vii tu la mine, îți arăt eu ție, nu-ți dai seama ce-o să ți se întâmple?”. Nimic. Ce fel de tată, ce fel de iubire e asta? Nu-și ima­gina cât o să sufere copilul lui când va ajunge să mă­nânce roșcovele porcilor? Nu, nimic. Și mi-am dat seama cât de greșită e „pedagogia” asta bazată pe a face binele cu forța. Sau a tot explica ce e bine și ce e rău...

Nu în­țelege, maică, nimic, nimeni. Suntem surzi. Într-o ureche surdă n-ai ce să spui. Numai Dumnezeu știe când și cum să-Și șoptească dragostea ca să întoarcă sufletul rătăcit. Iubirea noastră este bolnavă. Noi credem că ne e bine atunci când nu avem necazuri și că ne e rău când ne doare ceva, când avem necazuri. Din cauza acestei defi­niții proaste a iubirii, a binelui, iubim prost. Noi credem că-i iubim pe cei de lângă noi dacă-i ferim de rele, de necazuri. E o proastă/ falsă iubire și păguboasă. Sigur, trebuie să-i învățăm, mai ales dacă am fost numiți în responsabilitatea asta, dacă suntem părinți sau profesori sau stareți, duhovnici, și cred că acesta-i gândul care acum, zilele astea, a apărut în sărmana mea minte: trebuie doar să-i ajutăm să-și asume răspundereaTu vei vedea! Este cuvânt de la Dumnezeu. Tu vei vedea și să-ți dea Dum­nezeu să-ți fie spre folos. Pentru că Mântuitorul spune: „Veniți și vedeți!”. Vino și vezi! Altfel, dacă omul este adus cu forța, se împotrivește, închide ochii, nu vede ni­mic și chiar dacă îi ține deschiși, îi ține deschiși asupra unei alte perspective și vede altceva...

Nu ne rămâne decât să avem încredere în Dumnezeu! Ce-o să se întâm­ple cu copilul tău, care se duce la discotecă chiar dacă tu nu-l lași: poate să fie rănit, poate să fie bătut, poate să fie violat, dar dacă el vrea la discotecă, tu să-i spui: „Eu nu vreau să te las, pentru că mie mi-e frică pentru viața ta, mi-e frică să nu pățești asta sau asta sau asta, dar dacă ție nu ți-e frică, du-te, și să-ți asumi asta. Poți să-ți asumi asta?”. Atunci, copilul poate că va înțelege ce este cu tine și poate nu-și va asuma asta și se va potoli. Nu știu dacă sub forma asta, dar să ne ajute Dumnezeu, pentru că eu vreau să învăț asta. Să dăm voie oamenilor să-și trăiască lecțiile pe care și le pregătesc. Să nu le zicem să lip­sească de la școală pentru că s-ar putea să ia nota patru.

(Monahia Siluana VladDeschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 94-96)

De la același autor

Ultimele din categorie