Omul înaintat duhovniceşte este acela care a ajuns să nu aibă Ipostas şi care a înţeles profund că tot ce i se întâmplă este din Voia lui Dumnezeu ori din Îngăduinţa Sa.

Numai atunci când încetează omul citirile cele în afară de Evanghelie începe în realitate rodirea cea dinlăuntru. Numai atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate să audă dumnezeiasca voie.

Să nu vrei nimic niciodată fără numai Voia Lui şi să primeşti cu dragoste relele care îţi vin.

Să nu confunzi niciodată omul cu răul pe care ţi l-a făcut. Să vezi înlăuntrul inimii lui pe Hristos.

Niciodată să nu spui: de ce primesc asta? Sau când vezi pe celălalt cu cangrenă, cu cancer, cu orbire, să nu spui: de ce a primit asta? Însă să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi dăruiască vederea celeilalte părţi… Atunci o să vezi precum îngerii cele petrecute aici precum sunt în realitate. Toate în planul lui Dumnezeu sunt. Toate.

Un înţelept spune: Dacă este să trăieşti pentru tine însuţi, mai bine să nu te fi născut.

Dacă vrem să fim buni monahi, trebuie în fiecare clipă să ne gândim la Dumnezeu înainte de monahism. Altfel nu vom deveni călugări buni.

Un trecător a văzut şase oameni înaintând foarte întristaţi, cu capetele plecate. Îi întreabă: De unde veniţi aşa supăraţi? Şi aceia i-au răspuns: Numai ce am înmormântat dragostea. Aceştia sunt oamenii romantici, care n-au înţeles că Dumnezeu Dragoste este: Dragoste Vecinică, Nemuritoare şi Dumnezeiească...

Călcâiul lui Ahile al omului se găseşte în multa cuvântare şi discuţie.