Este, spuneți și voi, cumva cu putință să se fi păcălit atâtea milioane de mucenici și să se fi jertfit fără niciun rost? Atâția nenumărați cuvioși să se fi nevoit și să se fi luptat mai presus de om în zadar? Atâția și atâția creștini sunt toți niște sentimentali fanteziști și au căzut toți victimă unui mare amăgitor? Ateii vor răspunde desigur că da, într-adevăr au fost amăgiți. Credincioșii însă nu pot să-i convingă, dar acest lucru nu înseamnă că toți aceștia erau superficiali sau nebuni. E posibil să nu fim în stare să dovedim conținutul credinței noastre. Acest lucru nu contează prea mult. Ceea ce are importanță e faptul că El Însuși dă sens vieții noastre, scop existenței și niciodată nu ne lasă să fim dezamăgiți. Cuviosul Siluan Athonitul o spune destul de precis: „Mândria se află la rădăcina necredinței. Omul mândru poate dobândi cunoașterea lucrurilor prin intermediul gândirii lui și prin strădaniile sale, dar nu îi este dat să Îl cunoască pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu Se descoperă numai „celor smeriți cu inima...” De Dumnezeu ne putem apropia mai mult și mai bine printr-o inimă curată și smerită, iar nu printr-o minte trufașă.

Aceasta, cum înțelegeți bine, nu este valabil numai pentru atei, ci și pentru creștinii obișnuiți, care și-au format despre Dumnezeu o imagine care le convine lor, care le slujește lor și care îi odihnește psihologic. Au o percepție despre Dumnezeu mai mult sau mai puțin magică și caută să-L îmbuneze în diferite moduri și să fie răscumpărați înaintea Lui, ca să se mântuiasscă. Încearcă oarecum să distragă urgia și mânia Lui prin faptul de a se pedepsi aspru pe ei înșiși. Nevoința ortodoxă, chiar și în extremele ei, nu are acest sens și acest scop. Nu este pentru satisfacerea dumnezeieștii dreptăți, cum înțeleg greșit romano-catolicii. Credincioșii nu se nevoiesc ca să echilibreze păcatele lor cu lucrări bune și bune făptuiri, ca să se elibereze din starea de vinovăție.

Pe de altă parte, există acum o percepție nouă, în special în spațiul protestant, care uneori trece și în cel ortodox, mai cu seamă de la teologii contemporani care vorbesc neîncetat despre marea iubire, iubirea de oameni și multa Lui milostivire și care evită să vorbească despre dreptatea Lui. Putem să nu credem în Purgatoriu, în focul curățitor, și fapte supra-meritorii, ci facem referire aici din nou la un neoorigenism eronat, care spune că în final iubirea lui Dumnezeu îi va mântui pe toți. Nu este totuși astfel. Nu este totuși deloc astfel. Nu este îngăduit în niciun caz să fim și noi, ortodocșii, atrași în eșafodarea unui Hristos sentimental, romantic, cumsecade și dulceag, ca să petrecem noi bine, frumos, agreabil, liniștit și înțelept.

Trebuie să recunoaștem și să mărturisim că mulți dintre noi ne-am creat un Dumnezeu după măsurile noastre și pentru necesitățile noastre. Ne-am stabilit o relație absolut relaxată cu El care să nu cumva să ne strice huzurul nostru și ceea ce ne convine nouă. Și urmăm astfel fără să știm[1] calea cea bătătorită mult.  Nu facem chiar așa de multe, să nu care cumva să mai și pățim ceva. Ne ducem la biserică din obișnuință, regulat, mecanic și stereotip, doar pentru asigurarea unei recunoașteri sociale și poate chiar ca să ne învrednicim de o anumită etichetă socială de om „cum se cade”. Destui sunt cei care cred că relația lor cu Dumnezeu este o schimbare oportunistă. Țin cele poruncite lor doar pentru a le ține și au sentimentul că sunt printre cei puțini aleși. Autosuficiența lor îi determină să ceară Raiul ca pe un drept, cu îndreptățire. Starea lor îi rânduiește mai degrabă împreună cu nemilostivii și fățarnicii farisei care țineau cu severitate maximă numai litera legii. De Dumnezeu nu ne apropiem cu ostentație, cu provocare, cu emfaze și cu inimi nesmerite și necurate din pricina gândurilor părerii de sine. A lucrat mult cel viclean ca să aducă și pe credincioșii dinlăuntrul zidurilor Bisericii la această stare căldicică și relaxată, la o picoteală prostesc de bucuroasă și destul de plăcută multora.

Potrivit fericitului gheronda Iustin Popovici, omul înlăuntrul Bisericii se simte păcătos și nu infailibil, caută cu lacrimi cea mai adâncă pocăință, precum au căutat-o toți sfinții și nu se înalță pe sine pentru faptele lui bune.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

[1] De fapt fără să fim conștienți, inconștienți.