Iată cum este adevărata persoană umană: liberă, euharistică, socială. Cea care, ca starețul Zosima al lui Dostoievski, „e răspunzătoare pentru toți și pentru tot”. E bine totuși ca la aceste trei însușiri să mai adăugăm și o a patra: creșterea, mersul înainte, progresul continuu.

„Iubiților, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, și ce vom fi nu s-a arătat până acum” (I Ioan 3, 2). Viețuitorul uman nu este static sau imobil, ci dinamic. Este pelerin, un călător – un  homo viator. Deseori, acest dinamism al persoanei este exprimat prin despărțirea chipului de asemănarea lui Dumnezeu. În duhul autorului original al Facerii (1, 26), probabil că acești doi termeni nu erau distincți, ci paraleli. Dar numeroși Părinți greci, și mai ales Sfântul Irineu al Lyonului (sec. II), Origen (sec. III), Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) și Sfântul Ioan Damaschinul (sec. VII-VIII), le-au dat sensuri diferite. După tâlcuirea lor, chipul desemnează ceea ce are omul de la început și nu pierde niciodată total, în ciuda căderii, iar asemănarea este scopul nostru ultim, plinătatea sfințeniei și a vieții noastre în Dumnezeu, este theosis-ul sau îndumnezeirea noastră.

Chipul este darul inițial, făcut omului în momentul creației; asemănarea este țelul final, pe care omul trebuie s-o realizeze printr-o dreaptă folosire a libertății cu ajutorul neîntrerupt și harul lui Dumnezeu. Chipul este față de asemănare ceea ce este potențialitatea față de realizare. Chipul nu-și este suficient sieși, ci este în așteptare, deschis spre ceea ce va deveni, orientat spre împlinirea asemănării. Omul-călător, homo viator, este toată viața lui pe drumul de la chip spre asemănare.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 42-43)