O durere în timpul rugăciunii

Ai luat aminte atunci când ai întârziat să mănânci, cum pântecele protestează şi suferă. La fel pătimeşte şi sufletul care s-a obişnuit cu hrana duhovnicească.

Îmi scrii că uneori simţi o durere în piept, care îţi aduce mâhnire şi sufocare. La aceasta, fiul meu, să fii foarte atent. Această durere poate fi din pricina setei de rugăciune sau poate proveni dintr-o oarecare gre­şeală şi din neorânduială.

Ai luat aminte atunci când ai întârziat să mănânci, cum pântecele protestează şi suferă. La fel pătimeşte şi sufletul care s-a obişnuit cu hrana duhovnicească. Eu pătimesc aceasta foarte des. Dacă se întâmplă să am griji şi încurcături şi nu mă pot ruga la ora mea rânduită, simt o durere atât de mare în inimă, atâta sete de a rosti rugăciunea, încât sufăr nespus de mult. Atunci sunt nevoit să alerg în chilie. Îmi aplec capul spre inimă, exact acolo unde mă doare, îmi țin respiraţia cât pot rezista şi rostesc rugăciunea cu lăcomie multă vreme. Pot să o rostesc de o sută şi chiar de două sute de ori la o singură inspiraţie.

Poate mă vei întreba: „Este cu putinţă să rosteşti rugăciunea de atâtea ori la o singură inspiraţie?”. Dar oare crezi că spun minciuni? O rostesc atât de repede şi atât de curat, încât mintea se lipeşte de adâncul inimii, iar durerea continuă. Mintea şi inima se îndu­rerează mult din ținerea respiraţiei şi totuşi sufletul cere aceasta. După multă silinţă şi durere vine revărsarea harului. Sufletul se topeşte în lacrimi foarte dulci. Simte în el prezenţa Domnului. Simte atâta dragoste, atâta dorire şi iubire pentru Hristos şi Maica Domnului, încât în acea clipă, dacă cineva ţi-ar tăia capul pentru Hristos, ai socoti aceasta cea mai mare bucurie. Atunci am înţeles cât de plăcută era pentru sfinţii noştri mucenicia. S-au predat pe ei înşişi lui Hristos cu totul şi pentru aceasta împărăţea mereu în ei această dragoste fierbinte.

Uneori, fără ca sufletul să fie lipsit de rugăciune, simte în el o durere. Aceasta înseamnă că trebuie să ne silim mai mult pe noi înşine la rugăciune. Este un avertisment că ne va veni o oarecare ispită. Pentru aceasta trebuie să ne înarmăm bine. Alteori însă aceasta înseamnă că un suflet are nevoie de rugă­ciune. Fireşte, când cineva înaintează în arta rugăciu­nii, îşi dă seama de aceasta. Eu când simt aceasta, încep să mă rog pentru cei pe care îi ştiu că au nevo­ie. Când ajung la persoana concretă, care îmi cere în mod special ajutor, atunci dintr-o dată izbucnesc în lacrimi fierbinţi. Atunci inima mi se înmoaie, durerea dispare, iar sufletul se umple de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru acel suflet care mi-a cerut ajutor.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 201-203)

De la același autor

Ultimele din categorie