Părintele Efrem Katunakiotul († 27 februarie 1998)

Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul (1912 – 1998) a fost ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul. Spre deosebire de ceilalţi ucenici ai lui Gheron Iosif care au preluat conducerea unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a ales isihia, rămânând retras în pustia Katunakiei.

Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut de ziua Sfântului Nicolae, de 6 decembrie 1912, în satul Ambelohori din Tiva, într-o familie patriarhală. Cucernicul şi severul bunic, preotul Nichita, parohul satului, prezbitera, Ioan, tatăl Stareţului, Victoria, mama lui cu copiii lor: Epaminondas, Evanghel (numele de botez al Stareţului Efrem), Elena şi Haralambie şi ceilalţi copii ai preotului Nichita, trei fii şi două fiice, alcătuiau această familie binecuvântată. Evanghel s-a născut în timpul când tatăl lui era plecat în războaiele balcanice.

Stareţul şi-a trăit anii copilăriei la Ambelohori. Atunci când el se afla în primii ani ai şcolii primare, părinţii lui au părăsit satul şi pe bunicii lui şi s-au stabilit în Tiva, pentru a uşura studiile copiilor lor.

A terminat gimnaziul în 1930 şi a fost un elev bun, un tânăr curat şi cinstit, supus părinţilor lui şi răbdător în greutăţi. Învăţat să meargă la Biserica Maicii Domnului din apropiere, s-a legat de timpuriu de unii monahi şi monahii care treceau prin Tiva. Tot în acea perioadă a cunoscut şi pe viitorii lui stareţi, pe bătrânul Efrem şi pe preotul Nichifor, care, fiind originari şi ei din Tiva, cercetau locul lor de naştere.

A învăţat să se mărturisească şi să-şi facă cu conştiinciozitate canonul dat de duhovnic: metanii, rugăciuni, citirea cărţilor duhovniceşti. Fratele lui, Haralambie, povesteşte că adeseori se trezea noaptea din cauza zgomotului făcut de Evanghel, care lovea duşumeaua făcându-şi metaniile. Iar acela, liniştindu-l pe micuţul abia trezit, spunea: „La miezul nopţii, Liami, cerurile sunt deschise”.

Atmosfera familiei ajuta mult la creşterea duhovnicească a lui Evanghel.

În pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”

Încărcat cu toate aceste provizii duhovniceşti şi intelectuale, după terminarea gimnaziului, Evanghel a pornit să-şi găsească un rost în viaţă. Dar peste tot a întâmpinat piedici de netrecut. După toate acestea tânărul s-a încredinţat că Dumnezeu voia ca el să apuce drumul spre Sfântul Munte. Mama lui, Victoria, a văzut în vis un bătrânel cuvios care îi spunea: „Acolo unde merge acum fiul tău, va reuşi”.

Şi într-adevăr, pe 14 septembrie 1933, Evanghel Papanichita a fost de praznicul Sfintei Cruci în pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”. Când a venit la chilie, bătrânul Efrem avea o vârstă înaintată (peste 80 de ani), iar ieromonahul Nichifor şi părintele Procopie de vârstă mijlocie. Îi cunoştea deja din Tiva, unde se legase duhovniceşte de ei şi de aceea a venit în obştea lor.

Bătrânul Efrem era un bun monah, dar tare la cerbice. Tânărul Evanghel, cultivat şi obişnuit cu dragostea familiei, a întâmpinat la început greutăţi în supunerea faţă de stareţul său. Părintele Efrem îşi aminteşte că mult îl odihnea stareţul lui atunci când îi mărturisea gândurile, deşi la treburile zilnice era aspru şi pretenţios peste măsură.

Bătrâneii erau oameni simpli. Însă tânărul Evanghel, cu râvna tinereţii lui şi cu studiile gimnaziale pe care le avea, năzuia spre ceva mai înalt. Pe spatele uşii chiliei sale a schiţat cu creionul un mormânt şi câteva cuvinte caracteristice: ascultare, răbdare, rugăciune şi altele. Fiecare ceas al zilei şi fiecare loc din casă îşi aveau rugăciunile lor, de obicei tropare ale sfinţilor. Astfel încerca să-şi aibă continuu mintea ocupată cu rugăciunea. Mai apoi la aceasta a adăugat şi umilinţa. Întotdeauna, fără a se face simţit, fie la slujbe, fie la rucodelie, fie în altă parte, se silea spre umilinţă. Mai târziu spunea: „Ajunsesem să plâng când voiam şi cât voiam. Odată, în timp ce un alt frate citea în biserică, iar eu eram cuprins de umilinţă, mi-am văzut sufletul ieşind în faţa stâncilor şi chemând toată zidirea să slăvească pe Dumnezeu”. „Ce se întâmplă acum? Pe cine să întreb?”, se gândea el. Mai târziu a fost învăţat de bătrânul Iosif să se nevoiască cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

În anul 1934, în Duminica a patra a Postului Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, Evanghel a fost tuns rasofor, cu numele de Longhin.

Bătrânul Efrem era deja bolnav de o puternică răceală, care a evoluat într-o dublă pneumonie. Astfel la două zile după tundere, bătrânul a cedat în fata bolii şi a plecat la Domnul.

Noul stareţ al chiliei a devenit ieromonahul Nichifor, care la prăznuirea Sfântului Efrem pe 28 ianuarie 1935 l-a tuns schimonah pe rasoforul Longhin şi l-a numit Efrem, dându-i numele celui ce adormise cu câteva luni în urmă. Cu părintele Nichifor, stareţul lui, părintele Efrem a trăit până în septembrie 1973.

Văzând ascultarea, nevoinţa şi smerenia monahului Efrem, părintele Nichifor a hotărât să-l hirotonească diacon, pentru a-l avea ca ajutor la sfintele slujbe. În vara anului 1936, atunci când după obiceiul său a coborât în Tiva, l-a luat cu el şi pe tânărul monah. Părintele Efrem a fost hirotonit diacon de către episcopul Gherman al Cicladelor, care văzându-l pe tânărul monah înalt, serios şi cuvios, a insistat să-l hirotonească şi preot, în ciuda vârstei sale tinere. Şi astfel pe 20 august 1936, Părintele Efrem a devenit ieromonah.

„Tu mă căutai pe mine şi eu pe tine!”

În primii lui ani de viaţă monahală, înainte de a deveni preot, urca uneori cu stareţul său, părintele Nichifor pentru a sluji Sfânta Liturghie la chilia bătrânului Iosif (Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul), de la Schitul Sfântul Vasile. Şi astfel l-a cunoscut pe bătrânul Iosif Isihastul.

Când Stareţul Efrem l-a cunoscut pe bătrânul Iosif, acesta încetase deja marile nevoinţe şi locuia la Schitul Sfântul Vasile, deasupra Katunakiei, aflat la o altitudine de aproape 600 metri. Bisericuţa lor, acoperită cu tablă, era închinată Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Chiliuţele lor, depărtate una de alta pentru a avea mai multă linişte, erau foarte mici, cu pereţi făcuţi din miliade [1] şi lut şi cu acoperiş din tablă. La picioarele lor, foarte jos, se afla o mică suprafaţă de teren pe malul mării, după care urma Egeea de o culoare albastru-închis. Iar mica lor sihăstrie părea a fi un cuib atârnat de cer.

Bătrânul Efrem, stareţul părintelui Iosif, deja adormise în Domnul, iar acesta a rămas împreună cu părintele Arsenie, cu monahul Ioan şi cu monahul Atanasie, care îi era frate după trup. Sculptau cruciuliţe de lemn, pe care părintele Atanasie le vindea prin Sfântul Munte, procurând cele necesare vieţii.

Fiind preot, Stareţul Efrem Katunakiotul a primit invitaţia lui Gheron Iosif de a sluji Sfânta Liturghie la chilia lui de la Sfântul Vasile. După Sfânta Liturghie, Părintele Efrem i-a cerut bătrânului Iosif să-l primească să-şi mărturisească gândurile. Iar pentru aceasta au rânduit o anumită noapte. În noaptea stabilită, Părintele Efrem a urcat la Sfântul Vasile, s-a aşezat pe o mică terasă în afara arhondaricului şi având întinsă la picioarele lui taina naturii sălbatice de noapte, s-a rugat până la miezul nopţii, aşteptând ca bătrânul Iosif să-şi termine rugăciunea. „Cinci ore întregi, spunea apoi Stareţul, nu au încetat deloc lacrimile să curgă din ochii mei”. În acelaşi timp bătrânul Iosif se gândea în sine, fiind apăsat de gânduri de dezamăgire: „Oare de ce vreau să mă ocup de Părintele Efrem? Şi acesta trebuie să fie ca şi ceilalţi!”. În cele din urmă l-a trimis pe părintele Atanasie, fratele lui, să-l cheme.

Stareţul i-a mărturisit trei stări duhovniceşti înalte pe care le trăise. Când a terminat, bătrânul Iosif i-a spus satisfăcut: „Tu mă căutai pe mine şi eu pe tine!”. Şi din acea clipă a început istoria unei adânci legături duhovniceşti. De aici înainte Părintele Efrem avea să-l numească pe bătrânul Iosif, stareţul său. Adeseori mărturisea: „Nu am iubit şi nu m-am temut atât de mult de nici un alt om pe lume”.

Şi astfel a început să urce regulat la Sfântul Vasile pentru a sluji Sfânta Liturghie acolo. În fiecare marţi, joi, sâmbătă şi duminică, pe la miezul nopţii îşi agăţa la centură un mic felinar cu ulei, îşi lua toiagul în mâna dreaptă şi metaniile în cea stângă şi urca timp de o jumătate de oră până la Sfântul Vasile.

A renunţat la rugăciunile pe care le rostea înainte pentru a se afla într-o continuă trezvie duhovnicească şi a început să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Cu această rugăciune făcea toate slujbele, aşa cum îl învăţase Dascălul (aşa îl numeau toţi pe bătrânul Iosif din respect şi preţuire). În privinţa aceasta, părintele Nichifor nu se împotrivea deloc, ci de bună voie îl trimitea la Dascăl.

Programul bătrânului Iosif era următorul: mâncau la ceasul al nouălea şi dormeau trei ore până la apusul soarelui, apoi după ce luau o cafea, îşi începeau privegherea cu Rugăciunea lui Iisus, care ţinea până la miezul nopţii. La miezul nopţii începeau Sfânta Liturghie în bisericuţă. Cât de pline de har erau acele Sfinte Liturghii! Cât de mult se înduioşa Stareţul atunci când şi le amintea! După Sfânta Liturghie se odihneau până se lumina de ziuă, când începeau lucrul de mână pentru a-şi agonisi cele necesare traiului.

Bătrânul Iosif ţinea la acest tipic ca la ochii din cap. Nu accepta schimbarea lui cu nimic, deoarece ar fi pricinuit schimbare şi în rugăciune. După masă închidea poarta şi nu mai primea niciun vizitator. Trebuia să se odihnească pentru privegherea de noapte. Unui musafir întârziat i-a strigat: „Şi înger de-ai fi, la această oră nu te primesc”.

Părintele Efrem s-a predat cu toată inima ascultării faţă de bătrânul Iosif şi primea cu bucurie povăţuirea lui. Îi descoperea gândurile şi starea lui duhovnicească cu acrivie.

Bătrânul Iosif îi arăta întotdeauna bunăvoinţă Părintelui Efrem, îl sfătuia, îl sprijinea cu fapta şi cu cuvântul, îl liniştea cu prezenţa lui plină de har, dar niciodată nu-i arăta drumul duhovnicesc al sufletului său. Ci îi spunea: „înaintează şi eu te voi supraveghea şi voi lua aminte la tine. Cu lacrimi ai aflat harul, cu lacrimi continuă”. Bătrânul Iosif, ca un lucrător iscusit al rugăciunii minţii ce era, nu-i explica în amănunţime Părintelui Efrem cum să lucreze rugăciunea minţii, deoarece îl vedea pe ucenicul său foarte înaintat în har. Despre aceasta Părintele Efrem spunea că nu a ajuns la măsura rugăciunii bătrânului Iosif, deşi avusese câteva experienţe înalte de rugăciune.

La scurt timp după aceea, Părintele Efrem a început să trăiască stări duhovniceşti înalte. Harul lui Dumnezeu îl acoperea din belşug şi necontenit îl urca acolo unde numai cei ce au gustat pot să înţeleagă.

Nevoinţa rugăciunii minții avea greutăţile ei. Uneori se întâmpla ca, descurajat fiind din pricina acestor greutăţi, să ceară de la dascălul său permisiunea de a se întoarce la cititul slujbei aşa cum făceau cei mai mulţi monahi. Atunci şi mai mult mângâierea bătrânului Iosif îl întărea, îl liniştea şi îl ţinea neclintit în nevoinţa rugăciunii minţii.

Pe 15 august 1959, bătrânul Iosif a adormit în Domnul, la Noul Schit, unde se mutase în ultimii ani ai săi împreună cu obştea lui: bătrânul Arsenie, împreună-nevoitorul lui dintotdeauna, monahul Iosif (povăţuitorul duhovnicesc al Mănăstirii Vatopedu), ieromonahul Haralambie (stareţul Mănăstirii Dionisiu), ieromonahul Efrem (stareţul Mănăstirii Filoteu şi părintele duhovnicesc al mănăstirilor Karakalu, Xiropotamu şi Costamonitu) şi fratele lui după trup, părintele Atanasie.

Viaţa la sihăstrie

La începutul anilor '60, părintele Nichifor şi părintele Procopie ajunseseră la vârsta de şaptezeci de ani, iar Părintele Efrem se apropia de cincizeci. Împlinea treizeci de ani de ascultare şi slujire neobosită.

Părintele Procopie, al doilea în obşte după părintele Nichifor, a avut marea binecuvântare să moară ucenic, aşa cum a trăit toţi anii vieţii lui.  Între el şi Părintele Efrem exista o mare dragoste şi se ajutau unul pe altul la rucodelie, la treburile chiliei, la biserică şi la cele duhovniceşti.

Părintele Procopie a adormit în 1968 după o scurtă boală. Începând din 1963 a avut un minunat, mult iubit şi nedespărţit însoţitor, pe domnul Ioan, tatăl după trup al Părintelui Efrem.

Stareţul se ruga şi îi ajuta duhovniceşte şi pe fraţii lui, precum şi pe celelalte rude, care aveau nevoie. Cu toate acestea, niciodată nu i-a vizitat; au trecut zeci de ani până când s-au văzut la Katunakia.

În toţi aceşti ani, până la moartea părintelui Nichifor, Stareţul s-a luptat singur cu greutăţile vieţii de chilie. Din când în când mai veneau fraţi noi, care doreau sa fie primiţi în obşte, dar care fie nu rămâneau, fie erau nepotriviţi pentru acel loc. Pe deasupra, bătrânul Iosif, prevăzând greutăţile pe care Părintele Efrem le avea de înfruntat, l-a sfătuit să nu primească ucenici atât timp cât va trăi părintele Nichifor. Aşa a şi făcut, cu toate că în ultimii ani trecuseră mai mult de zece tineri, care doreau să rămână lângă el.

Părintele Efrem fusese înştiinţat despre boala Stareţului Nichifor cu câţiva ani mai înainte ca aceasta să se manifeste. Multe rugăciuni a făcut şi multe lacrimi a vărsat, dar în cele din urmă nu a putut schimba hotărârea lui Dumnezeu. Atunci când au început să apară primele simptome ale bolii şi bătrânul se simţea din ce în ce mai rău, Părintele Efrem, din multa sa dragoste ce o simţea pentru stareţul său, L-a rugat pe Dumnezeu să ia boala de la părintele Nichifor şi să i-o dea lui. Într-adevăr, timp de două-trei zile bolnavul a mărturisit că se simte foarte bine. Dar numai atât l-a ascultat Dumnezeu. Încet-încet boala a evoluat până la amnezie. Părintele Nichifor devenise ca un copil şi nu mai cunoştea pe nimeni în afară de Părintele Efrem, fără de care nu putea să stea nici o clipă.

Stareţul Nichifor a adormit în ziua de 25 septembrie 1973.  Părintele Efrem, după atâţia ani trăiţi în ascultare, a rămas singur, numai cu amintirile amare. Singura mângâiere omenească pe care o avea era corespondenţa cu fratele lui, care îi trimitea o mulţime de lucruri necesare.

Dar se vede că ceea ce l-a răpus trupeşte şi sufleteşte a fost singurătatea, precum şi osteneala şi neliniştea sa pentru mântuirea sufletului stareţului adormit. El, care ani de zile se hrănise cu bob, acum după moartea stareţului său, după o perioadă de post aspru de vreo jumătate de an, s-a intoxicat atunci când a început să mănânce din nou bob. Zăcea la pat în chilia lui, slăbit şi palid. Dar Dumnezeu a rânduit să vină în acele zile la el pentru găzduire un monah evlavios, care l-a salvat, înştiinţând pe părintele Democlit, medicul de la Noul Schit. Acesta după ce l-a examinat, a ridicat mâinile în sus, spunând: „Părinte, în faţa Maicii Domnului îţi spun că trebuie să ieşi la Tesalonic, altfel viaţa ta este în primejdie!”. Stareţul nu voia, dar părinţii insistând, l-au convins şi în cele din urmă a fost transportat cu targa la Tesalonic, unde s-a tămăduit. Nu mai ieşise din Sfântul Munte de treizeci şi opt de ani (1936-1974). În scurt timp s-a însănătoşit şi au început să-l viziteze diferiţi credincioşi. Stareţul se plângea că după patruzeci de ani se găsea în afara Sfântului Munte. Însă oamenii îi spuneau că le aduce mult folos duhovnicesc. Stareţul însă, clătinându-şi capul, spunea: „Opaiţul luminează, dar buzele i se ard”.

Împreună cu obştea lui

În iunie 1975, Stareţul Efrem a început să adune în jurul său o mică obște, conformându-se astfel poruncii lui Gheron Iosif, care îl îndemnase în acest sens.

Astfel a început ultima perioadă a vieţii Stareţului, trăită împreună cu obştea lui. Şi a trebuit să înveţe şi să pătimească cele pe care nu le-a învăţat atunci când era tânăr. Deşi era la o vârstă înaintată, a arătat o tărie sufletească şi o flexibilitate a duhului vrednice de admirat. S-a jertfit în adevăratul sens al cuvântului. Se bucura să-şi vadă obştea. Dinlăuntrul său izvora o veselie mare dar reţinută, atunci când îi vedea pe ucenicii săi uniţi, având dragoste între ei. S-a nevoit în felurite chipuri, pe care nici măcar nu şi le închipuise, dar mai ales folosindu-se de armele lui preferate: rugăciunea şi lacrimile. S-a ostenit să-i ajute, să-i iconomisească, să-i facă să sporească în virtute şi în cele duhovniceşti şi mai ales să-i înveţe ascultarea şi rugăciunea. A trecut prin foarte multe chinuri sufleteşti, dar niciodată nu a cedat, niciodată nu a părăsit dragostea părintească; nici măcar nu a gândit să îndepărteze pe cineva din obşte.

Până la începutul anului 1981 se adunase o obşte de cinci tineri. Neobosit, Stareţul îi învăţa, îi povăţuia, le explica viaţa monahală, dar mai ales în timpul mesei, când erau toţi adunaţi. Primele sfaturi pe care au auzit au fost cele practice.

Îi plăcea să folosească pilde, din care cunoştea o mulţime. Se inspira din Vechiul şi Noul Testament, din tradiţia ascetică a Bisericii, precum şi din istorie şi din tradiţiile populare contemporane. Încuraja prin povestiri la dobândirea bunătăţilor agonisite prin ascultare, dar şi punea pe gânduri istorisind despre cele pătimite de cei neascultători.

Părintele Efrem învăţa cu cuvântul, dar mai ales cu fapta. Stareţul avea multă nobleţe sufletească. De multe ori, fiind timpul pentru odihnă, el îşi continua ostenitoarea sa lucrare duhovnicească, aşteptând să se întoarcă vreun frate de la ascultarea la care îl trimisese, pentru a se odihni împreună.

Stareţul credea că acrivia programului şi a rânduielilor vieţii monahale – tipicul în mănăstiri este puterea de mişcare a vieţii chinoviale – trebuie să fie însoţită de dragoste şi discernământ.

Legăturile lui cu alţi monahi

Care dintre monahii aghioriţi nu avea legături duhovniceşti Părintele Efrem – „zăvorâtul” de la Katunakia? Pe ucenicii bătrânului Iosif îi iubea nespus de mult, ca pe adevăraţii lui fraţi duhovniceşti, cinstindu-i pe fiecare în parte pentru harismele lui. El însuşi, ca preot, le-a săvârşit slujba călugăriei şi nu a încetat să se roage pentru sporirea lor duhovnicească.

Stareţul Iosif Vatopedinul l-a sprijinit cel mai mult dintre toţi cât timp a fost la noul Schit (1975), cercetându-l la Katunakia într-o perioadă grea, cu puţin timp înainte de moartea stareţului Nichifor precum şi după aceasta. Tot părintele Iosif este cel care l-a dus la Tesalonic atunci când a fost bolnav. Stareţul spunea: „La toţi ucenicii bătrânului Iosif am îndrăzneală, dar cea mai multă la Iosif Vatopedinul”.

Pe stareţul Efrem Filoteitul, care se osteneşte pentru Domnul în America, îl iubea cel mai mult. Şi fiindcă era cel mai mic din obştea bătrânului Iosif, Stareţul Efrem îl dezmierda numindu-l întotdeauna „boboc”.

Lăuda cu fiecare ocazie ascultarea lui fată de bătrânul Iosif şi spunea: „Părintele Efrem l-a odihnit pe stareţul său şi de aceea a primit binecuvântarea lui”. Atunci când auzea că Părintele Efrem va întemeia încă o mănăstire în America, spunea: „Va reuşi, nimic nu-l poate opri, căci a primit binecuvântarea stareţului său”.

Stareţul Haralambie de la Mănăstirea Dionisiu i-a fost duhovnic în ultimii săi ani de viaţă. Se mărturiseau unul la altul.

Dintre egumenii mai vechi bătrânul Gavriil Dionisiatul cel mai mult îl iubea pe Stareţ.

Pe fericitul părinte Atanasie, egumenul Mănăstirii Marea Lavră, îl respecta mult. Au venit cam în aceeaşi perioadă în Sfântul Munte. Dar nu numai pe el, ci pe toţi călugării lavrioţi îi respecta şi îi iubea.

Cu egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel, bătrânul Partenie, se cunoştea de mult, de atunci când lua de la mănăstire scânduri pentru construirea teraselor.

Pe egumenul Mănăstirii Grigoriu, părintele Gheorghe, îl simţea ca pe o rudă a lui, pentru că Stareţul a fost găzduit în casa lui părintească din Atena. Dar şi Anastasie, fericitul tată al egumenului, care lucrase în tinereţea lui în Tiva, a stat în chirie în casa Stareţului. Egumenul Gheorghe a arătat multă mărime de suflet în ultimii ani, când Stareţul a fost cuprins de boală. De multe ori a trimis la el pe ucenicii săi, ieromonahii Dimitrie şi Luca, medicii mănăstirii. De fiecare dată aceştia au rămas timp de mai multe zile lângă Stareţ. Au primit o mulţime de binecuvântări; Stareţul îi binecuvânta din toată inima. Pe toţi îi iubea şi de toţi era iubit. Tinerii luau putere din cuvintele lui pline de vioiciune şi din pilda vieţii lui. Cei bătrâni îi cunoşteau firea liniştită şi îl cinsteau. Tuturor le dăruia toată inima sa, îi folosea duhovniceşte, dar îşi păstra cu multă atenţie sufletul nepăgubit.

Pentru toţi avea un cuvânt bun de spus, şi îndeosebi pentru vecini. Chiar şi cu stiliştii era în relaţii foarte bune şi nu îi judeca.

Harismele stareţului

Mulţi întrebau încă de la început dacă Stareţul este văzător cu duhul. Alţii povesteau diferite întâmplări care dovedeau aceasta. Ucenicii le răspundeau întotdeauna că harisma principală a Stareţului era alta, rugăciunea însoţită de lacrimi. Însă aşa cum el însuşi lăsa să se înţeleagă, nu-i era necunoscută nici aceasta harismă. Dar ea nu lucra mereu în sufletul său. Acestea se fac după judecata lui Dumnezeu.

Boli – Osteneli – Bătrâneţi

În toamna lui 1981 a fost nevoit să fie internat la Spitalul Clericilor din Atena. Vechile ulceraţii de la picior i se deschiseseră iarăşi. Timp de zece ani s-a luptat cu durerea de la picior. Mânca numai fructe şi verdeţuri cu foarte puţin untdelemn. Dacă îndrăznea să pună peşte sau brânză în gură, o plătea foarte scump. În 1992, în chip minunat, a scăpat de această suferinţă. Dar începea o altă nevoinţă. A apărut un mare duşman al său, necunoscut până atunci: deshidratarea.  Încet-încet, începând de la ochi, mădularele lui au paralizat şi s-au netrebnicit. Privirea lui de vultur şi-a pierdut cu totul strălucirea. Ea a fost înlocuită de doi ochi bătrâneşti, buni şi dulci. Ne spunea că a rugat-o pe Maica Domnului să îi dea puterea de a se sluji singur până la sfârşit. Dar a adăugat: Maica Domnului, să se facă nu precum vreau eu, ci aşa cum vrei tu”.

Fiecare dintre ucenici voia să îl conducă şi să-i slujească. Pentru a nu se isca neînţelegeri, făceau cu rândul, când unul, când altul. Spuneau că a suferit multe comoţii cerebrale.

Cele de pe urmă ale sale

În noiembrie 1996, o comoţie puternică l-a imobilizat definitiv la pat, având ca urmare nemişcare totală şi imposibilitatea de a vorbi şi a înghiţi. Părea că nu are nici un contact cu mediul înconjurător. Nu încerca să spună nimic, nici măcar prin gesturi. Se părea că nici nu aude ceea ce îl întrebau. Era o taină. Numai să geamă putea atunci când îl durea tare.

Aflându-se în aceste suferinţe, totuşi vedea, deşi foarte puţin, şi auzea foarte bine. Iar aceasta se vedea din faptul că răspundea cu un zâmbet sau chiar râdea, atunci când îi povesteau iubitele lui istorioare, pe care el însuşi obişnuia să le folosească mai demult. Era singurul mod de a comunica cu el, în starea de boală în care se afla. Întotdeauna îi plăcuse să glumească, spunând istorioare pline de învăţătură din mitologia greacă şi din tradiţia populară, pentru a se autoironiza sau pentru a-i „înţepa” pe alţii, cu multă inteligenţă şi bunătate.

Nu-i plăcea să zacă la pat. Prefera să stea pe pat cu picioarele pe podea şi cu spatele sprijinit de perete. Însă întotdeauna stătea foarte aplecat. Aceasta fiind poziţia lui preferată de rugăciune. Tot în această poziţie se afla şi atunci când l-a luat Dumnezeu în linişte la El, pe 14/27 februarie 1998.

În repetate rânduri Stareţul dăduse porunci ca înmormântarea lui să se facă în cercul restrâns al vecinilor. Dar vestea morţii lui s-a răspândit repede şi mulţi părinţi au venit să îi dea ultima sărutare.

Notă: Material realizat pe baza informaţiilor culese din volumul Ieromonah Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004

[1] Miliadul – arbust din Sfântul Munte cu trunchiul drept şi uşor; lemn mlădios.

De la același autor

Ultimele din categorie