Părintele Porfirie viețuia în spațiul minunii. Toată lucrarea sa era o smerită afierosire lui Dumnezeu și semenilor săi. Toată viața, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desăvârșită smerenie, ascultare și nesfârșită dragoste.

A fost un părinte al dragostei, care a „chemat” Harul dumnezeiesc prin sfânta sa viețuire, dând slavă lui Dumnezeu pentru neputințele pe care le îndura. De aceea Domnul l-a și învrednicit să trăiască în acest spațiu infinit al minunii și să fie părtaș la „înnoirea” sufletelor, prin suflarea dătătoare de viață a Sfântului Duh, prin „puterea Sfântului Duh, prin care se arată celor vrednici Împărăția lui Dumnezeu”. „Acesta este sufletul Cuviosului Părinte Porfirie: iubitor, ocrotitor, arătând mare dragoste și părintescă bunăvoință, biruind iubirea firii și învingând necazurile toate, cu ajutorul Sfântului Duh și al dumnezeiescului Har.”

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie părinte duhovnicesc și pedagog, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 123)