Mama unuia dintre Sfinții 40 de Mucenici ‒ exemplu de dragoste jertfelnică

Mama unuia dintre ei era lângă dânșii, privindu-l pe fecio­rul său, mai ales și pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toți; și se temea ca nu cumva tinerețea și iubirea de viață să facă frică întru dânsul și nevrednic să se afle de cinstea și rânduiala ostășească.

Sfinții Patruzeci de Mucenici, săvârșindu-se pe stadionul nevoinței, și, după starea cea de toată noaptea în iezer și după răbdarea cea de diamant către ger, fiind trași către dimineață la țărmuri pentru a li se sfărâma cu beldiile fluierele picioare­lor, pe când pătimeau ei, mama unuia dintre ei era lângă dânșii, privindu-l pe fecio­rul său, mai ales și pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toți; și se temea ca nu cumva tinerețea și iubirea de viață să facă frică întru dânsul și nevrednic să se afle de cinstea și rânduiala ostășească.

Deci stătea uitându-se și, precum putea, și cu chipul și cu vederea punea într-însul îndrăzneală, mâinile întinzându-le către dânsul și zicând: „Fiul meu preadulce, fiu al Tatălui Ceresc, puțin rabdă, ca desăvârșit să te faci; nu te spăimânta de munci, că, iată, lângă tine stă Hristos ajutător; nimic nesuferit, nimic du­reros nu te va întâmpina; toate acelea au tre­cut, pe toate acestea cu a ta vitejie le-ai biru­it; după aceasta, [vei afla] bucurie, dulceață, răsuflare și veselie, de care te vei împărtăși împărățind cu Hristos, și solitor mie, celeia ce te-am născut, către Dânsul te vei face”. Deci zdrobindu-li-se sfinților flu­ierele picioarelor, și-au dat sufletele la Dumnezeu; iar ostașii, aducând care, au pus într-însele sfințitele trupuri ale sfinților, pe care le-au adus la gura râului vecinilor. Iar pe tânărul acela al cărui nume era Meliton, suflând încă viforul, l-au părăsit, lăsându-l așa, cu nădejdea că va trăi, pe care, maica sa, trecând cu vederea slăbiciunea femeiască și uitând de milostivirile (afecțiunea) cele de maică, văzându-l lăsat așa singur, această priveliște o a socotit a fi mai vârtos ca o moarte a sa și a fiului său; și ridicându-l pe umerii ei, urma carelor cu mărime de suflet. Apoi, pe când i se părea că arată mai degrabă ca un mort și stins, l-a aflat pe dânsul că trăiește.

Deci, de vreme ce era astfel purtat de dânsa, și-a dat duhul, iar atunci, de griji dezlegându-se mama sa, de o mare oarece și foarte dulce [simțire] pentru sfârșitul fiului său săltând, l-a adus până la locurile unde erau sfinții, punând trupul cel mort al fiu­lui ei cel preaiubit deasupra, și așa cu ceilalți l-a numărat, ca nici acest trup să fie lipsit de celelalte trupuri, al cărui suflet se silea cu sufletele acelora să se numere. Iar slujitorii potrivnicului [ighemon], aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinților și, pizmuind ei pe Creștini, au luat oasele lor și le-au slobozit într-un râu. Iar acelea, cu adevărat, cu dumnezeiască Pronie s-au adunat aproa­pe de o râpă, iar scoțându-se ele cu mâini­le Creștinilor, s-a dăruit nouă astfel bogăție nefurată.

(Everghetinosul, volumele I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 71)

Ultimele din categorie