Postul și exagerările

Potrivnicul îşi propune în acest caz să facă totul ca să-l împovăreze pe om peste puterile lui.

Toate sugestiile rele de până acum aveau un singur scop: să îl convingă pe ascet ca din oricare motiv să renunţe la înfrânarea sa. Dacă ispititorul n-a reuşit până acum să-l facă să se clatine pe cel statornic, atunci schimbă fronturile şi se face pe sine avocat al virtuţii, încearcă să-l împingă pe monah să treacă dincolo de măsura ascetică probată:

„Gândului care ne sileşte mintea să lege cu jurământ postirea şi purtările noastre, lucru negreşit străin de viaţa monahilor: «O cursă este pentru om să facă în pripă o făgăduinţă în locul cel sfânt, iar după ce a făgăduit să-i pară rău»" (Prov 20, 25).

Monahismul egiptean din care provenea avva Evagrie nu cunoştea într-adevăr o regulă fixă faţă de care mona­hul să se oblige prin făgăduinţele depuse la intrarea în monahism. Domnea încă o libertate cu adevărat evan­ghelică, care însă nu devenea niciodată pretext pentru delăsare, ci eliberare faţă de ceea ce era de fiecare dată cu putinţă. Ceea ce nu înseamnă însă că primii monahi trăiau fără nici un fel de reguli, din contră. Exista o tradiţie a Părinţilor probată prin experienţă de care se ţineau după puteri. Potrivnicul îşi propune în acest caz să facă totul ca să-l împovăreze pe om peste puterile lui:

„Gândului deşert care încearcă să ne convingă să ne întindem vieţuirea peste ceea ce se cuvine, legându-ne pânză de sac în jurul mijlocului, ieşind în pustiul fără apă, petrecând neîncetat sub cerul liber şi păscând rădăcinile deşertului şi care ne mai sfătuieşte să fugim de ochii oamenilor care ne-ar putea chema şi ar putea fi chemaţi de noi: «Nu fi peste măsură de drept şi nici peste măsură de înţelept, ca să nu-ţi ieşi din fire»" (Ecc 7, 16).

Mania de a ne lega prin jurământ de anumite per­formanţe ascetice sau de a alege forme extravagante de asceză nu este altceva decât o formă camuflată a slavei deşarte, căreia chiar Evagrie i-a căzut pradă odată. Îm­preună cu aroganţa, această căutare zadarnică a slavei de la oameni e cea mai rea dintre toate ispitele şi, din motive uşor de înţeles, ei îi cad pradă mai ales cei cu voinţa puternică, cei desăvârşiţi. Textul următor ilustrează ce mijloace perfide utilizează vrăjmaşul în acest sens:

Când după multe şi repetate lupte demonul lăcomiei pântecelui nu poate să strice înfrânarea întipărită în noi, atunci împinge mintea spre dorinţa unei asceze extreme, îi pune în mijloc pe cei din jurul lui Daniel, viaţa lor săracă şi seminţele lor (Cf. Dn 1, 12. 16) şi le aduce aminte şi de alţi anahoreţi care au trăit tot timpul aşa sau au început să o facă, şi-l sileşte să devină imitator al acestora, pentru ca urmărind înfrânarea lipsită de măsură să nu o dobândească nici pe cea cu măsură, întrucât trupul nu mai e în stare de ea din pricina slăbiciunii. Cu adevărat acesta cu gura binecuvân­tează dar în inima sa blestemă (Cf. Ps 61, 5). Nu este drept, cred, să ascultăm de el, nici să ne abţinem de la pâine, untdelemn şi apă, căci fraţii au făcut experienţa că acest regim este foarte bun, şi aceasta nu până la săturare şi doar o dată pe zi. Căci m-aş mira dacă vreu­nul ce se satură cu pâine şi apă va putea lua cununa nepătimirii; iar nepătimire nu o numesc pe cea care opreşte păcatele cu fapta — fiindcă aceasta se nu ­meşte înfrânare —, ci pe cea care taie gândurile păti­maşe din gândire, şi pe care Sfântul Pavel a numit-o tăiere-împrejur duhovnicească a iudeului ascuns (Cf. Rm 2, 29). Iar dacă se descurajează cineva pentru cele zise, să-şi aducă aminte de Apostolul [Pavel], vasul alegerii (Cf. FA 9, 15), care şi-a sfârşit alergarea (Cf. 2 Tim 4, 7) în foame şi sete (Cf. 2 Col 1, 27).

Ce anume vrea în cele din urmă ispititorul cu aceste exagerări ne arată finalul acestui capitol:

Pe acest demon îl uită şi cel al akediei, care suge­ rează celui înfrânat o retragere [anahoreză] extremă şi-l invită la zelul lui loan Botezătorul şi al începă­torului anahoreţilor Antonie, ca neputând suporta această retragere îndelungată şi inumană, să fugă cu ruşine părăsindu-şi locul, iar el lăudându-se să spună: «Biruitu-l-am pe el» (Ps 12, 5).

Cu o privire foarte pătrunzătoare avva Evagrie dezvăluie aici motivaţia ascunsă a tuturor exagerărilor bine cu­ noscută şi celor ce suferă de overeating, şi anume: întin­derea arcului până se rupe. Demonul încearcă în acest scop să-i întărâte pe cei statornici — pentru că ei sunt ameninţaţi în primul rând de această ispită — să facă în permanenţă exact ceea le-ar aduce cele mai multe prejudicii. Dacă suntem întărâtaţi, demonii laudă frumuseţile vieţii în singurătate, unde ne-am găsi liniştea faţă de toate grijile lumeşti. Dacă, din contră, suntem aprinşi de vreo poftă, încearcă să ne facă sociabili, ne dojenesc sever şi fără menajamente, ca să ne facă să căutăm compania altor fraţi. Nu avem voie însă să-i ascultăm, ci trebuie să facem exact contrariul a ceea ce ne sfătuiesc ei.

La fel procedează şi în cazul unei îmbolnăviri. Atunci îl împiedică pe bolnav să-I mulţumească Domnului pentru toate şi să-i suporte cu răbdare pe cei care îl îngrijesc. împotriva oricărei raţiuni îi îndeamnă pe bolnavii slăbiţi să postească şi să psalmodieze în picioare. Şi aici însă trebuie să ţinem seama de faptul că regulile trebuie adaptate împrejurărilor.

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 50-53)

De la același autor

Ultimele din categorie