Psihoterapeutul ortodox

Misiunea episcopilor; a preoţilor şi a părinţilor duhovnicești este de a-i scoate pe credincioşi din Egipt şi de a-i călăuzi spre pământul făgăduinţei.

Misiunea episcopilor, a preoţilor şi a părinţilor duhovnicești este de a-i scoate pe credincioşi din Egipt şi de a-i călăuzi spre pământul făgăduinţei, asemenea lui Moise. O astfel de călăuzire necesită strădanie, luptă, sacrificii, zbucium; ea constă în principal în purtarea de grijă a terapeutului duhovnicesc. Sfinţii Părinţi s-au aplecat cu multă stăruinţă asupra acestui fapt. Iată, spre pildă, ce ne povăţuieşte Sfântul Ioan Scărarul: „Când vom ieşi din Egipt și vom voi să fugim de Faraon, vom avea neapărată trebuinţă de un oarecare Moise mijlocitor către Dumnezeu şi după Dumnezeu, care, fiind pentru noi aşezat la mijloc, între faptă [praxis] şi contemplaţie [theoria], să întindă mâinile către Dumnezeu astfel încât cei ce umblă sub călăuzirea lui să treacă marea păcatelor şi să alunge pe Amalec al patimilor". În continuare, afirmă Sfântul, cei ce se încred în propriile puteri şi îşi închipuie că nu au trebuinţă de un îndrumător se amăgesc. Vechiul Testament ne spune câte a trebuit să îndure Moise din cauza încăpăţânării celor pe care i-a dus, în cele din urmă, în Pământul Făgăduinţei. Aşadar preotul, acest Moise duhovnicesc, este şi medic, în acelaşi timp, deoarece, aşa cum ştim, toţi suntem bolnavi şi toţi avem trebuinţă de medic și de psihoterapie.

Adresându-se monahilor, Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază acest adevăr. După cum se cunoaşte din tradiţia ortodoxă, mănăstirile sunt propriu-zis spitale, deşi un termen mai adecvat ar fi acela de „şcoli medicale" - întrucât trebuie mai întâi să ne vindecăm noi de bolile noastre, pentru a învăţa cum să-i vindecăm pe alţii. Din acest motiv, Biserica Primară îşi alegea preoţi dintre slujitorii lăcaşurilor mănăstireşti considerate drept şcoli medicale, cărora să le încredinţeze funcţia de episcop. Sfântul Simeon nu se sfieşte să afirme că toţi suntem betegi la suflet şi la trup, descriindu-ne pe fiecare dintre noi stând în chiliile noastre, răniţi de diferite boli; neputincioşi cum suntem, nu facem nimic altceva decât să strigăm zi şi noapte după Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, cerându-I să ne tămăduiască inimile sfârtecate de răni şi să ne dăruiască sănătate duhovnicească. Scrie Sfântul: „Pe lângă starea aceasta de goliciune şi neputinţă, mai este ceva. Sau zăcem loviţi de nenumărate boli, sau de-abia, de-abia ne târâm prin chilii şi mănăstiri, de parcă am fi într-un spital sau într-o casă de bătrâni. Strigăm în gura mare şi ne văicărim şi plângem şi-L chemăm pe Cel ce este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, bineînţeles în măsura în care suntem conştienţi de existenţa rănilor şi neputinţelor noastre, pentru că sunt printre noi şi unii care nici măcar nu ştiu că suferă de o boală sau de alta. Îl chemăm pe Cel care ne poate vindeca rănile sufleteşti, care ne poate însănătoşi sufletele ce zac în patul păcatului şi al morţii. Căci cu toţii am păcătuit, aşa cum zice Apostolul, şi cu toţii avem trebuinţă de mila şi de harul lui Dumnezeu".

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 68-69)

De la același autor

Ultimele din categorie