Pustnicul care purta „semnele cuielor”

Domnul mă cheamă. Mă bucur, fiindcă mă duc spre lumina cea neînserată. Dacă găsesc milă la Stăpânul meu, mă voi ruga şi pentru dragostea ta.

Bătrânul Ascet n-a răspuns. Se adâncise deja în tăcerea lui. Această poveste mi-a provocat o adâncă impresie, literalmente m-a dat peste cap. Îmi chinuiam mintea să ştiu exact de ce mi-a povestit o istorie în care nu credea? Nu cumva făcea aluzie la el însuşi? Pentru prietenul meu cuvios toate le consideram posibile. Cum însă de n-am băgat de seamă vreme de 15 ani, de când îl vizitam regulat? Ştiam că bătrânul e un înţelept şi cuvântul lui era totdeauna adânc. Căutam cu o adevărată sete, nu cumva disting pe faţa lui urmele cununii de spini, pe mâinile şi picioarele lui „semnele cuielor” şi în coasta lui... dar în coasta lui cum să pipăi? Ascetul şedea aproape de o mică fereastră a Colibei, cu capul lui alb rezemat de piept. Se gândea? Se ruga?... Pe mine, însă, mă stăpânea o nelinişte de neînvins ca să aflu. Soarele abia apusese. M-am ridicat de la locul meu şi apropiindu-mă de Pustnic, am început să-i observ cu curiozitate capul cuvios, mâinile şi picioarele. Dar zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui şi, întorcându-se spre mine, m-a surprins cu privirea pironită la mâinile lui.

– Ce cauţi, frate Teolipt? m-a întrebat Bătrânul.

Bâlbâindu-mă de ruşine pentru curiozitatea mea, am răspuns întretăiat:

– Să văd „semnele cuielor”, părinte...

Pustnicul m-a privit vesel şi a izbucnit în lacrimi. Fără să vreau am plâns şi eu. A trecut mai bine de o oră în acel plâns tăcut. Pe cerul albastru apăruseră deja stele sclipind. Chilia săracă a prietenului meu respira o fină bună-mireasmă de „jertfă de seară” şi s-a învăluit încet, în umbre sfinte...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 159-160)

De la același autor

Ultimele din categorie