În rugăciune avem nevoie de nădejde și de smerenie

Un creștin, când se roagă, are nevoie și de partea de smerenie, și de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care îl are Dumnezeu în Cer.

Cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul creștinului, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenușă, cum se preface și lemnul și cărbunele și huila. Toate se prefac în cenușă, chiar și tămâia se preface în cenușă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părți. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenușă, o parte mireasmă. Mireasma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenușa rămâne în fundul cădelniței.

De aceea, la un creștin, ca să ajungă sus, ajunge numai mireasma duhovnicească, iar restul înseamnă smerenie. Adică un creștin, când se roagă, are nevoie și de partea de smerenie, și de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care îl are Dumnezeu în Cer. Nădejdea te duce cel mai sus, iar smerenia te lasă cel mai jos.

Maica Domnului, când cântăm în cinstea ei, cântăm: „Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale”. Saul, care-L prigonise pe Hristos, a devenit foarte smerit amintindu-și mereu cât L-a prigonit pe Hristos și pe toți creștinii. Și, având el această smerenie, Dumnezeu, în trup sau în afară de trup, l-a ridicat până la al treilea Cer. Deci, Dumnezeu numai pe cei smeriți îi înalță. (...) Numai cei smeriți pot deveni mireasa lui Hristos.

(Părintele Adrian FăgețeanuViața mea. Mărturia mea, Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, pp. 46-47)

De la același autor

Ultimele din categorie