Către ce, înspre cine îmi voi îndrepta vârful ascuţit al rugăciunii mele? Foarte des oamenii caută să strige spre cer, fiind extrem de surprinşi să descopere că cerul este pustiu şi că nici un ecou nu vine înapoi. Nu dinspre cer ne-ar putea veni ecoul pe care-l dorim. Un scriitor duhovnicesc din secolul al Vll-lea, Sfântul Ioan Scărarul, a scris că rugăciunea, cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată.Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să loveşti o ţintă, atunci îţi trebuie un arc cu o coardă tare, şi-ţi mai trebuie şi un braţ puternic pentru a-l încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-l poţi încorda, săgeata ta va zbura doar câţiva metri şi nu va ajunge la ţintă. Ne sunt necesare arcul, coarda şi braţul puternic. Acum, presupunând că săgeata reprezintă cuvintele rugăciunii, vom ţinti către cel mai adânc punct în care Dumnezeu ar putea fi găsit înlăuntrul nostru; trebuie să îndreptăm arcul spre înlăuntrul nostru pentru a ne lovi pe noi înşine în acel loc de maximă adâncime. Apoi trebuie să asigurăm toate condiţiile pentru ca săgeata să zboare cu putere. Foarte des suntem neatenţi în rugăciune, inima noastră nu este prezentă în rugăciune şi astfel ea nu este sprijinită de viaţa noastră. Aici se găseşte, dacă vreţi, analogia cu arcul, coarda şi puterea.

Sunt momente în care putem încerca să ajungem în adâncurile propriei fiinţe strigându-L pe Cel care stă la rădăcina şi în miezul tuturor lucrurilor; atunci veţi vedea foarte bine încotro vă mişcaţi şi în ce direcţie v-aţi îndreptat rugăciunea: nu înapoi, nici înainte, ci tot mai în adânc - străpungând orice rezistenţă care vă stă în cale, orice greşeală protectoare, îndreptând-o împotriva oricărui lucru care v-ar împiedica să străbateţi până la acea adâncime, în felul acesta rugăciunea va deveni ceva cu totul realizabil, chiar dacă va rămâne un exerciţiu cutezător şi ostenitor.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 60-61)