Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu sunt viu prin Tatăl, tot așa și cel ce Mă mănâncă pe Mine va fi viu prin Mine. Aceasta este Pâinea care S-a pogorât din Cer, nu precum au mâncat părinții voștri mana și au murit. Cel ce mănâncă această Pâine va trăi în veac. Acestea le-a zis pe când învăța în sinagoga din Capernaum. Deci, mulți din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? Iar Iisus, știind în Sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis: Vă smintește aceasta? Dar dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte? Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață. Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci Iisus știa de la început cine sunt cei ce nu cred și cine este cel care Îl va vinde. Și zicea: De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl. Și, de atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi și nu mai umblau cu El. Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreți și voi să vă duceți? Simon-Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. (Ioan 6, 56-69) (Luni în săptămâna a patra după Paști)

Prin cuvinte greu de înțeles, adresate ucenicilor dintr-un cerc vădit mai larg decât al celor doisprezece,  Domnul explică încă o dată, în pericopa ce se citește la Sfânta Liturghie din lunea săptămânii a patra după Paști, învățătura fundamentală privind importanţa Sfintei Împărtăşanii. Cine mănâncă Trupul Său şi bea sângele Său, rămâne viu, fiind ființial legat de El. Devenim uniţi cu El la modul deplin numai primind Sfânta Împărtăşanie. Este vorba despre o unire mult mai profundă, care transcende adeziunea intelectuală, prin ascultarea legii morale, tinzând către ceva mai palpabil, o legătură totodată și fizică. Această învăţătură creştină e piatră de poticnire pentru mulţi, cu atât mai mult în lumea noastră modernă. Și în vechime oamenii s-au scandalizat. Nu pricepeau că e nevoie să se unească cu Dummnezeu şi trupeşte, la fel cum a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze ca să ne mântuiască. Dumnezeu este Stăpânul sufletelor noastre, dar totodată şi al trupurilor. Însă dacă „trupul nu folosește la nimic”, atunci când e privit separat de suflet, totuși prin unirea lui cu ceea ce îl face viu, adică sufletul, trupul e părtaș la lumea spirituală.  De aceea este important de subliniat că noi, creștinii, îi dăm cinste trupului împreună cu sufletul şi de aceea e important cum îl cinstim de-a lungul întregii vieți, ba chiar și după moarte.  Creştinismul nu e dualist, ci dimpotrivă, valorizează omul în întregimea sa, în unitatea sa deplină. De aceea și așteptăm Învierea morților, cum spunem în Crez. De aceea acțiuni ce relativizează valoarea trupului, precum incinerarea lui după moarte, sunt străine de duhul Evangheliei. Acestea nu iau în serios „templul Duhului Sfânt” care este trupul omenesc, care totodată trebuie ferit în timpul vieții de excese, prin înfrânare și cumpătare.

Revenind la Evanghelia zilei, mai este de menționat că această învăţătură despre Trupul şi Sângele Domnului a fost rostită într-o sinagogă din Capernaum. Iar după ce Hristos a încheiat învăţătura Sa, unii ucenici au spus, pe bună dreptate, că e greu cuvântul pe care l-au auzit. „Cine poate să îl asculte fără să se scandalizeze?”, s-au întrebat ei. Învățătura despre mâncarea Trupului și băutul Sângelui Domnului e pentru cei care înțeleg lucrurile în concretețea materială, lipsită de viziunea duhovnicească, un soi de barbarie. Tocmai de aceea chiar mulți L-au și părăsit pe Domnul, semn că nu erau îndeajuns de tari duhovnicește. Atunci, rămânând doar cu doisprezece, Domnul i-a întrebat: „Cum, voi nu plecați?”. Dar Petru a răspuns în numele tuturor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”. Poate că nu înțeleseseră ei cu mintea ceea ce le-a spus Învățătorul lor despre împărtășania cu El, dar au simțit cu inima. Pentru el și alți unsprezece aleși, cuvintele lui Iisus sunt „cuvintele vieții”, deci nu orice fel de cuvinte, spuse de un om oarecare, fie el chiar și mare filosof sau orator. Petru spune și aici, ca și în alte locuri din Evanghelii, că „noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Însă, până și această simțire este tot un dar ceresc: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl”, mai adaugă Mântuitorul în cuvântul Său, pentru a ajunge la paradoxul paradoxurilor. Deși suntem chemați să-L iubim pe Dumnezeu din libertate și nu din obligație, așa cum Sfântul Pavel adaugă într-o epistolă adresată filipenilor, „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13).

Cele notate în această Evanghelie, acum 2000 de ani de Sfântul Ioan Teologul, dincolo de discursul cu anevoie de înțeles al Domnului Iisus, se referă la ceea ce e mai scump, anume viața. Singura viață adevărată e cea conectată la Dumnezeu, restul e doar un fel de supraviețuire pentru o vreme, asemenea autonomiei unei baterii de telefon. Fiindcă oricum, cândva, energia acumulată se consumă. Iar în cazul nostru, al tuturor ființelor vii, totul va fi cuprins de aripile reci ale morții. Tocmai de aceea la creștini sensul absolut nu poate să se epuizeze în rațiunea pură, ci se înveșnicește în credința din inimă, care dă sens rațiunii. Doar ceea ce vine de acolo, dă pace și bucurie deplină.