De câteva zile mă frământ despre ce să scriu săptămâna aceasta. Subiecte am cu duiumul – de la o mai veche promisiune făcută cuiva, cum că voi comenta filmul „Silence” („Tăcere”) al lui Martin Scorsese, până la problematica „darului vieţii” şi a proniei divine. Mă gândesc că poate că ar fi mai presant să abordez problema dialogului public al preotului cu credincioşii. Sunt voci care, plecând de la un nefericit eveniment recent, pledează pentru suspendarea oricăror emisiuni „live”, ca să prevenim anumite derapaje sau răspunsuri neinspirate ale vreunui cleric. Înţeleg preocuparea. Dar e ca şi cum, atunci când constatăm că un preot comite o gafă în cuvântul de învăţătură de la o slujbă, s-ar propune suspendarea oricăror predici în toate bisericile (care tot un fel de spaţii publice sunt). Parcă lucrurile ar trebui abordate mai nuanţat.

Şi totuşi... nu pot scrie pe nici o temă. Toate par aşa, un soi de alint pe lângă drama pe care o încearcă anumiţi semeni ai noştri. Îmi tot vine în minte mai ales chipul Alexandrei Măceşanu, adolescenta din Caracal răpită, violată, dispărută (sau moartă?). 112 a devenit pentru români un simbol al neputinţei, al deznădejdii, al suferinţei, al incompetenţei... Toată lumea acuză pe toată lumea. Se fac analize peste analize, se emit judecăţi, se dau sentinţe. Dar ce soluţii sunt, măcar pe viitor?

Boala societăţii noastre e aceea că vinovăţia este întotdeauna la celălalt. Nimeni nu spune: „Pentru ceea ce se întâmplă în ţara asta sau în comunitatea mea, eu sunt primul  vinovat”. Şi nu mă refer aici la politicieni sau la persoane cu atribuţii în diverse domenii. E vorba despre fiecare cetăţean în parte. Filocalia ne învaţă că nu putem schimba nimic în jurul nostru dacă nu schimbăm în noi înşine, în viaţa noastră. Iar schimbarea lăuntrică începe atunci când renunţăm la părerea de sine şi la judecata celuilalt (oricât de corectă sau îndreptăţită ar fi!). Iar pasul doi este să trecem la osândirea de sine. Păcatul lucrează în lume pentru că lucrează în mine, iar nu invers. Să nu mai întreţin eu egoismul, lehamitea, hoţia, promiscuitatea, cancan-ul şi celelalte, abia apoi să reproşez: „Dacă 112...”.

Dacă 112, dacă „doi sau trei”, dacă măcar unul...

Îmi veţi spune că suntem neputincioşi. Că nu ne mai situăm la măsura celor de odinioară. Că nu mai putem lucra pocăinţa (înnoirea minţii, curăţia inimii). Dar o altă cale de a mai îndrepta ceva din multele lucruri strâmbe în societate, de a mai asana mlaştina morală în care ne scufundăm treptat, este şi aceea de a întări legătura în Hristos Domnul a unor comunităţi oricât de mici: „Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Mântuitorul nu ne zice: „dacă sunt doi sau trei curaţi/ despătimiţi/ vrednici...”. Ci ne cere ca măcar relaţionarea unuia cu celălalt să fie „întru numele Său”. Or, noi ne asociem, ne întâlnim, colaborăm, petrecem timp împreună mai degrabă pentru a obţine un beneficiu personal, nu pentru a cultiva iubirea cristică. Măcar doi sau trei dacă s-ar aduna cu gând de a afla pe Dumnezeu între ei, cum n-ar asculta Cerul cererile lor şi cum nu s-ar schimba faţa pământului?

Dacă 112, dacă „doi sau trei”, dacă măcar unul...

Istoria ne învaţă că Dumnezeu lucrează în întreaga lume şi dacă se găseşte măcar un om cu totală deschidere către Cer. Noe, Moise, Ilie – prorocii sau sfinţii din ultimele două milenii sunt mărturie în acest sens. Precum Avva Arsenie al Patericului egiptean, unii mijloceau cu o rugăciune ca de foc pentru întreaga lume. Existenţa unor oameni providenţiali nu a însemnat că ceilalţi contemporani nu au mai putut săvârşi fapte rele. Dar toţi ceilalţi, neatingându-li-se libertatea, au putut avea ca reper în el prezenţa vie, lucrătoare a Binelui. Noi avem azi un astfel de reper? Măcar unul... Şi nu neapărat în ţară, şi nu neapărat român.

Dacă 112, dacă „doi sau trei”, dacă măcar unul...

De fapt, ar fi trebuit să nu scriu nimic în spaţiul editorial alocat. Cel mult doar o frază, multiplicată apoi, care să fie o rugăciune pentru tot sufletul chinuit, pentru toate Alexandrele – din Caracal sau din lumea largă. Ştiu că pare scandalos, dar pragmatic vorbind, înainte de toate, de rugăciune e nevoie! Dar aşa, cu adevărat, din tot sufletul, în tot locul, în toate zilele. Până când, privind în noi, privind în jur, vom putea exclama: Este măcar unul. Sunt şi „doi sau trei”. Este şi 112!