“În lume ispite veţi avea, dar nădăjduiţi în Mine!” Şi iarăşi: “Vai de cel prin care ispite va avea!”, zice Mântuitorul. Sigur că Dumnezeu ne-a copleşit cu iubirea Lui. Nu se poate să nu ai ispite! Dacă nu sunt ispite, nu este nici încununare! Şi nu se poate să fie pom uscat, fără frunze de pom uscat! Sunt şi ispite. Pentru că acesta este rostul de a-l  mai ţine pe dracul în lume: nu i-a mai rămas decât vârful cozii ca să ispitească pe oameni, cum spun Sfinţii Părinţi. Dar nu ca să-i doboare! De ce anume? Ca să-l precizeze pe om, unde este, cum este! Dumnezeu sloboade ispitele cu un foarte mare rost. Sunt foarte necesare! Diavolul lucrează indirect la mântuirea noastră!

Cine poate să zică că nu este păcătos? Dar să trăim şi noi în nădejde şi să facem ceva ca să scăpăm cu orice chip din mocirla în care ne aflăm! Vezi că nu poţi să iubeşti desăvârşit? Eşti în luptă o viaţă! La nivelul vieţii e desăvârşirea. Dar să fii pe treapta scării care nu stă în noroi! Să nu fii în păcat! Şi aşa eşti salvat! Iar mai departe te caţeri tu, căci eşti pe scară. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult să iubim pe vrăjmaşii noştri. Îi place şi completează El neputinţele noastre.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. II, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 45)