Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?

Uneori, lupta pentru mântuire poate să fie foarte simplă şi uşoară; alteori foarte grea, supraomenească.

Cu siguranţă, este mai bine să nu păcătuim. Dar dacă pocăinţa arde ca o flacără, poate să refacă o viaţă trăită în păcate.

Trebuie să păstrăm duhul pocăinţei toată viaţa noastră, până la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezenţei păcatului pot să devină atât de intense în noi, încât să dea naştere unei adevărate pocăinţe.

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 23)