Ramona Bădescu (R.B): Astăzi discutăm despre Sfântul Valentin sau „Ziua îndrăgostiților” și vom afla care este părerea Bisericii despre această sărbătoare pe care unii o respectă, iar alții sunt împotriva ei. Această sărbătoare a fost preluată pe filieră americană. Tinerii sunt, desigur, foarte bucuroși să-și găsească un nou prilej de a sărbători, de a se simți bine împreună. Pe de altă parte, se observă comercializarea excesivă. A devenit, de fapt, un pretext de a vinde, de a cumpăra, de a da niște cadouri și, uneori, chiar un pretext pentru dezmăț.

Maica Siluana (M.S.): Zâmbeam înăuntrul meu acum, când ați spus că e preluată de la americani… toată copilăria mi-am petrecut-o cu gândul la americani…

R.B.: Să vină americanii…

M.S.: „Să vină americanii să ne scape… Lasʼ că vin ei americanii…” Și mă tot uitam pe unde ar putea veni americanii… Măicuță, eu nu cred că această „sărbătoare” e preluată de la americani, pentru că ea este o veche sărbătoare creștină, ziua Sfântului Valentin. Ea este o preluare mimetică a unui anumit mod de a se „distra”, specific omului „consumist”, omului care are de toate, care nu mai știe cum să se „distreze” și inventează tot felul de amuzamente sau mijloace de a-și provoca noi plăceri. Poate că acest stil de viață e mai întâlnit la americani, dar nu toți americanii trăiesc asta și nu toți americanii sunt în felul acesta. Am vrut să fac această precizare din respect pentru americanii pe care i-am așteptat eu când eram mică și pe care încă îi mai admir pentru seriozitatea și credința lor.

R.B.: Așa este. Problema este că noi preluăm, din păcate, mai ales elementele care țin de subcultură.

M.S.: Exact. Nu acesta este specificul americanului. E ca și când cineva ar spune că manelele sunt specifice culturii românești pentru că sunt ascultate de „popor”…

R.B.: Aici este problema: faptul că noi identificăm cultura americană cu anumite aspecte subculturale pe care le preluăm sub presiunea lipsei noastre de dimensiune culturală și spirituală.

M.S.: Și asta face parte din lenea noastră spirituală, din lenea noastră culturală, ne este lene să trăim intens și responsabil, la o anumită înălțime a spiritualității noastre, și ne lăsăm trăiți de o vibrație joasă, mimând ce „pică” pe moment sub simțuri, ca să scăpăm de plictiseală, de spaimă, de neliniștile noastre, de grija zilei de mâine… Ne mai îmbătăm cu puțină apă rece, să spunem așa. Cam aceasta ar fi și vânzoleala frivolă din jurul acestei sărbători a Bisericii Romano-Catolice. Din păcate, frivolitatea aceasta ne rănește sufletul și ne face vinovați în fața conștiinței și a lui Dumnezeu, cel puțin din două motive. Primul este rănirea amintirii acestui Sfânt minunat al Bisericii Una, al Bisericii de dinainte de schismă, iar altul, această tristețe pe care o simțim cu toții când ne „îmbătăm cu apă rece”. În plus, ne și lăsăm păcăliți cu zâmbetul pe buze... unii pun puțin gaz (bioxid de carbon) în apă și o oferă spre vânzare cu un preț de zece ori mai mare, afirmând că o sticlă din zece e gratis, iar alții o cumpără și nu pot trăi fără ea pentru că… De ce? Pentru că face „fâssss!”… Iertați-mă! Aceasta este naivitatea prin care profităm unii de alții.

O „zi a îndrăgostiților”, spuneți? Dați-mi voie să mă îndoiesc… Nu vreau să-i supăr pe îndrăgostiți, Doamne ferește!, să se iubească, să fie bucuroși că sunt îndrăgostiți. Dar starea aceasta minunată este, din câte știu eu, o stare de taină, o stare de înalte trăiri și este nevoia de a fi în lumea aceea specială și lipsită de vulgaritate, care este lumea îndrăgostiților… Adevărat că îndrăgostirea poate fi nu numai un preambul al acelei taine mari care este iubirea dintre bărbat și femeie, ci și o stare de surescitare efemeră, o stare care împinge la satisfacerea unor impulsuri de plăcere de moment, în mare grabă și fără nici o responsabilitate…

R.B.: Și noi avem un „Sfânt Valentin” autohton, tradițional, care se sărbătorea la țară în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie. Și era, de asemenea, o zi a îndrăgostiților. Se mai numea cap de primăvară sau logodnicul păsărilor, pentru că atunci se împerecheau păsările. Și iată, este foarte interesant, motivația preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, iar Dragobete este un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui făcându-se petreceri, fără indecențele evenimentelor similare din zilele noastre. De acolo porneau, de multe ori, viitoarele căsnicii. Comunitatea era foarte atentă la ceea ce se întâmpla, pentru că astfel știau ce nunți vor fi în toamna următoare. Iată, de primăvara se pregăteau. E frumos că mai sunt oameni care încă mai țin aceste tradiții, și încă la oraș! Era interesant dacă aveam un interviu și cu tineri de la țară.

M.S.: De la țară, dacă mai știu… Probabil că ar fi foarte greu acum, s-o rupă fetele la fugă pe Calea București și băieții să alerge după ele, ca să-și aleagă fata preferată…

R.B.: Așa cum era tradiția de Dragobete…

M.S.: Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare păgână, după cum spuneți, dar s-a păstrat în tradiția noastră, a fost tolerată de credință, pentru că totul se întâmpla, cum spuneți, sub o supraveghere atentă a comunității și în limitele decenței, și în felul acesta se și preluau anumite impulsuri, anumite porniri ale firii umane care nu pot fi ținute în frâu… Cum vedeți, când omul vede împerecherea păsărilor, de exemplu, se simte și el animal și-și percepe impulsurile ca atare. Dar nu se oprește aici. Cultura lui, spiritualitatea lui îl determină să înlocuiască ritualul biologic al împerecherii într-un ritual cultural, spiritual al alegerii…

R.B.: Era o anume înțelegere a fenomenului uman în context cosmic...

M.S.: Era o înțelegere și o așezare a realității umane într-un specific formator. Bătrânii și comunitatea știau că tânărul este sub imperiul impulsurilor și că fiecare avea o anumită atracție pentru cineva și urmăreau ca acestea să fie conștientizate, mărturisite, trăite comunitar și nu individual, adică omenește, și nu „păsărește”… Erau și atenți, într-un fel aveau grijă ca nu cumva să se însoare cu a „luʼ cutare”, să nu se mărite cu al „luʼ cutare”. Era o supraveghere culturală și nu una strictă și opresivă. Dar noi ne-am schimbat. Mentalitatea noastră este alta. Cum se manifestau doi tineri îndrăgostiți acum 50 de ani? Cum se manifestau doi tineri îndrăgostiți acum 20 de ani? Cum se manifestau doi tineri îndrăgostiți acum zece ani? Cum se manifestă acum și cum se vor manifesta, Doamne, peste zece ani? Nu știm. S-a schimbat mentalitatea, s-a schimbat, mai ales, atitudinea noastră față de aceeași realitate, s-a schimbat felul în care o trăim, felul în care ne manifestăm. Așadar, această „zi a îndrăgostiților” ar putea să fie la fel de nevinovată și de curată ca Dragobetele, dacă noi am fi nevinovați și curați. Nu mai știu dacă la țară se mai respectă tradiția, dacă atitudinea tinerilor e la fel ca acum 50 de ani. Nu știm. Aici trebuie să vedem – unde s-a schimbat, ce s-a schimbat în noi, de ne însușim aceste „sărbători”, de ce le trăim în felul în care le trăim –, și nu elementul în sine care, de n-ar avea nimic în mine, nu ar avea nici o putere asupra mea. Dacă cineva ar veni să propună un model de sărbătoare sau de plăcere sau de bucurie care n-are în mine o înclinație către acel fel de a fi, n-ar avea nici un succes.

R.B.: Cineva chiar scria, undeva pe un forum online, că noi nu am prelua aceste sărbători dacă le-am respecta pe celelalte. Este uluitor cum tineri care n-au citit în viața lor despre viața unui sfânt devin deodată „fanii” Sfântului Valentin. Poate că e de vină și istoria romanțată care circulă în toată mass-media în perioada aceasta, cu acele căsătorii în taină, cu Sfântul Valentin care îi proteja. Ba chiar merge mai departe romanțarea: Sfântul Valentin s-ar fi îndrăgostit de o tânără oarbă care și-ar fi recăpătat vederea într-un mod miraculos, iar el fiind în închisoare i-a trimis un bilețel semnat “your Valentine” (‘al tău Valentin’), ceea ce deja este ilar. Un sfânt n-ar fi făcut un asemenea gest. E de reținut faptul că acest sfânt a luptat împotriva desfrâului, căsătorind tinerii ca să-i ferească de a trăi în concubinaj.

M.S.: Îi obliga cineva să trăiască în concubinaj?

R.B.: Se pare că soldații romani căsătoriți din acea vreme, în secolul al II-lea d.Hr., erau mai puțin eficienți în armată. Cel puțin așa a observat împăratul Claudiu al II-lea și atunci a abolit legea mariajului. Sfântul Valentin, înțelegând nevoile tinerilor soldați romani și dorind să-i ajute să se mântuiască, a continuat să-i căsătorească, dar în taină. O altă variantă este că Sfântul Valentin lupta împotriva orgiilor sexuale care aveau loc în cadrul unor sărbători păgâne din acea perioadă și din acest motiv el ar fi fost omorât în chinuri cumplite și apoi a fost canonizat.

„Până la urmă, dragostea între doi tineri moare dacă ea nu este curată”

M.S.: Sfântul Valentin, cel pe care îl prăznuiește Biserica, a luptat împotriva desfrâului, acest păcat care ucide persoana umană, care ucide dragostea. Până la urmă, dragostea între doi tineri moare dacă ea nu este curată, dacă ei nu o păzesc de desfrâu, de păcat. Și acum toate s-au întors pe dos, pentru că noi ne-am întors pe dos. Așadar, nu e vina Sfântului Valentin, nu e vina americanilor, nu e vina nici măcar a tinerilor îndrăgostiți care se sărută în public sau… ce se mai întâmplă?

R.B.: Se fac căsătorii „în taină”, de fapt în văzul lumii, dar se cheamă „căsătorii de o zi”. Doi tineri, care poate nici nu se cunosc, sunt căsătoriți. Bineînțeles, de un preot fals și aceasta se cheamă „căsătorie de o zi”. În tramvai, în autobuz…

M.S.: Este aici un duh rău. Lumea se păgânizează. Secularizarea nu este o simplă renunțare la credință și la relația cu Dumnezeu, ci este o punere la dispoziție în fața duhurilor rele, a diavolilor, care înainte lucrau prin zei, prin ceea ce oamenii numeau zei, iar acum vor să instaureze din nou „ordinea” lor: simțiți-vă bine, căsătoriți-vă pentru o zi, mâine încercați invers… Acestea sunt duhurile rele, duhurile văzduhului, împotriva cărora luptăm noi când postim, când ne rugăm, când ne cununăm. Noi nu luptăm împotriva trupului și a sângelui, împotriva firii noastre care își cere dreptul la mângâiere, la sărut, la îmbrățișare, la dans, la bucurie – toate acestea le facem cu binecuvântarea lui Dumnezeu, că așa ne-a făcut Dumnezeu. Aceste porniri ale noastre spre păcat sunt în firea omului căzută, despărțită de Dumnezeu prin neascultarea primilor oameni. Noi toți suntem păcătoși și toți avem imbolduri și impulsuri spre păcat, spre a fugi din fața lui Dumnezeu, de a face ce ne place nouă. Această „viață” ne cheamă înapoi la păgânism și, prin el, la nimicul din care am fost creați... De obicei păcatul aduce după sine moartea, îmbolnăvirea sufletului. Dar omul nu e singur. Dumnezeu nu m-a părăsit, chiar dacă eu L-am părăsit. Mi se întâmplă ceva care mă trezește, mă dumiresc, mai devreme sau mai târziu, că nu e bine. Dar duhurile răutății mă încurajează și mă provoacă… Vedeți, nu e nimic nou. Dacă ne-am uita la orgiile despre care vorbesc documentele vremii, care se întâmplau în manifestările păgâne ale sărbătorilor, ele se repetă. E o tendință de a se repeta acel fel de desfrâu, și nu doar acela care ține de firea omului. Când omul firesc, omul trupesc, simte un impuls spre desfrâu, și-l satisface conform firii sale căzute, urmărind plăcerea pe care o făgăduiește firea. Dar diavolul zice: „Nu, nu așa, trebuie s-o faci în stradă, trebuie s-o faci pe scenă, trebuie s-o faci în spectacol…”, pentru că aceasta era plăcerea lui, a diavolului. Plăcerea din orgii și pornografii este demonică, e simțită de diavolii care parazitează sufletul și simțurile omului… Diavolul nu se mulțumește cu simpla alunecare a firii, cauzată de neputința firii să nu pună mâna sau să nu privească sau să nu sărute o fată, de exemplu. Ci vrea să facă din asta un spectacol: „dezbracă-te să te vadă alții!”. Înțelegeți? Aceasta este orgia: abolirea și batjocorirea oricărei rânduieli care-l face pe om, om: mai întâi, batjocorirea rânduielii date de poruncile lui Dumnezeu, apoi a rânduielii legilor și poruncilor omenești, și-apoi și-a rânduielii firii omenești… Pe vremuri, aceste rânduieli erau călcate la porunca precisă a unui zeu care făgăduia în schimb fertilitate, recolte bogate… Acum diavolii nu mai au nevoie nici măcar de asemenea tertipuri… omul se aruncă în plăcerile distructive fără să mai aștepte vreo recompensă în afara plăcerii care îl ajută să uite că este om… 

R.B.: Da, în asemenea momente, omul actual nu mai caută nici măcar norocul sau sănătatea… Se lasă dus, târât, pur și simplu…

M.S.: Apoi, în lumea păgână organizată după o rânduială culturală precisă, toate acestea se desfășurau într-un spațiu limitat, într-un timp limitat și erau controlate strict de comunitate. Numai acolo erau lăsate să iasă la suprafață, cu un scop precis, impulsurile care altfel erau sancționate și ținute sub control…

R.B.: Aveau o motivație foarte serioasă.

M.S.: Ce e dureros acum este că întoarcerea la păgânism se face prin profanare și parcă de dragul acestei profanări. Este și o plăcere de a-l ponegri pe Sfântul Valentin, de a face din el un zeu păgân…

R.B.: Exact, tinerii n-ar mai fi atât de atrași, dacă ar citi în ce chinuri groaznice a murit Sfântul Valentin.

M.S.: Și pentru ce? Pentru fericirea și dragostea lor.

R.B.: N-ar mai fi atâta entuziasm și atâta bucurie în ziua de 14 februarie.

M.S.: Și am putea s-o numim simplu: „Ziua îndrăgostiților”… Atunci ne-am vedea singuri ce fel de îndrăgostiți suntem, pe ce mizăm când suntem îndrăgostiți, care este expresia și intenția îndrăgostirii noastre…

R.B.: Acum asistăm la o uniformizare. Acesta este unul dintre punctele nevralgice. Nu mai există o creativitate, hai să vedem fiecare ce ar face, cum și-ar manifesta afecțiunea pentru persoana iubită.

M.S.: Exact, este închiderea persoanei umane în starea de individ și chiar de obiect. Persoana umană are un sâmbure de taină pe care îl trăiește tainic, în ascunsul ei în relația cu Dumnezeu, în ascunsul intimității cu un prieten, în ascunsul intimității nunții cu soțul sau cu soția, cu mirele sau cu mireasa. Toate se fac într-un ascuns nu pentru că mi-e rușine, ci pentru că sunt de taină. Ele nu pot fi trăite public.

R.B.: Nu e un spectacol.

M.S.: Ei, diavolul face din taină un spectacol. Vrea să o desființeze, o urăște.

R.B.: O depersonalizare, da.

M.S.: Ne depersonalizează și ne face pe toți la fel, într-un exhibiționism, ne uniformizează. Strică taina persoanei, atât ca taină a lăuntrului, cât și ca taină a relațiilor dintre noi. El nu-l poate manipula pe om dacă nu-l are sub control. Dacă omul e în sine ca taină, e în ascunsul său în care numai Dumnezeu îl vede, diavolul nu știe ce e acolo și nu mai poate interveni. El vrea să știe ce gândești, ce simți și te pune să te manifești, ca să poată să vadă ce măsuri să ia ca să-ți strice bucuria și să te ducă unde voiește el să te ducă.

R.B.: Am putea întreba, poate retoric, dacă nu cumva ziua îndrăgostiților este în fiecare zi?

M.S.: Este, dar este ziua îndrăgostiților Ion și Maria, Bogdan și Violeta, și nu a îndrăgostiților în general, pentru că fiecare om are ceasul lui în care se îndrăgostește, fiecare tânăr are ceasul lui când îi bate inima special pentru cineva. Nu poate să-i bată inima pe data de 14 februarie…

R.B.: …în fiecare an…

M.S.: …la ora cutare, pentru că atunci trebuie să… Poate că atunci eu iubesc o fată, dar nu-mi vine s-o îmbrățișez pentru că tocmai am luat patru la un examen și nu-mi bate inima… Aceasta este profanarea, desființarea motivațiilor sufletești și duhovnicești...

R.B.: Toți devin niște „valentini”, pentru că așa se spune: „Vrei să fii valentinul meu/ valentina mea?”.

M.S.: Și dacă tu ești valentinul meu, tu nu mai ești pentru mine Bogdan, nu mai ești pentru mine Ionel, Marian, nu? Nu mai ești acel cineva aparte.

R.B.: Ne pierdem identitatea.

M.S.: Exact. Și asta ne face bine în starea asta căzută, pentru că nu mai avem nici o răspundere. „Păi, nici nu știu cum o cheamă… valentina mea… nu știu cum o cheamă, nu știu cine este… așa se face…”. Aici este pericolul în care alunecăm aproape fără să ne dăm seama. Zicem: „Ei, jocuri nevinovate…”.

R.B.: „Toată lumea face asta.”

M.S.: Exact.

R.B.: La fel, e un motiv de a ne amuza în plus, există setea asta de divertisment, găsim mereu și mereu un pretext să ne distrăm și probabil că este o nevoie a tinerilor și pentru faptul că nu au ce să pună în loc.

M.S.: Este o nevoie mai mare și mai dureroasă decât ne dăm noi seama. De obicei, alergarea asta după distracții este un strigăt de deznădejde. Acolo e un suflet care e mort de frică, nu știe de ce trăiește, nu știe cum să scape de spaimele lăuntrice, are probleme pe care nu și le-a rezolvat în nici un fel și atunci aleargă în zgomot, fuge de un sine de care îi e frică... Muzică tare, divertisment… ca să uit, să uit, să nu-mi mai dau seama, se culcă sperând că uită, obosit de zgomot și de suc și de băutură, până când deznădejdea ajunge la niște limite insuportabile. Omul sănătos face pauze, nu poate să trăiască numai în comunicare, numai în divertisment, numai în veselire, ci e ca o inimă...

R.B.: E nefiresc, până la urmă.

M.S.: Da. Ați văzut, inima trimite sângele în trup și-l cheamă înapoi. Avem o ritmicitate: avem somn, avem activitate. Avem veselie, avem sobrietate…

R.B.: Chiar și ritmurile cosmice: flux, reflux; noapte, zi…

M.S.: Exact. Or, durerea sufletească și neștiința rostului meu pe pământ, ce caut, cine sunt, îmi dă peste cap totul. Nu mai există zi, nu mai există noapte. Noaptea mă port ca ziua, ziua mă port ca noaptea, totul se răstoarnă. În această dare peste cap, bruma de echilibru pe care o mai găsește omul este în aceste forme exterioare care, în sfârșit, mă așază „în rând cu lumea”. Dar care lume? Lumea în rândul căreia îmi cereau mie bunicii să intru se ducea la biserică, era o lume care trăia împreună cu sfinții și după o rânduială sfântă. Era o lume în care fiecare avea rostul lui. Acum e o lume fără rost. Și eu trebuie să fiu în rând cu această lume, pentru că altfel mă simt singur, marginalizat, mă simt în pericol. Înțeleg, și mulți dintre cei care vin la noi, la Centrul de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, și mulți care se întorc la Dumnezeu și-și găsesc bucuria, de acolo vin, din această vânzoleală unde se întâmplă mii de nenorociri. Noi vedem poate – nu știu unde se arată asta, la televizor sau în ziare, în reviste sau pe scenă –, vedem un sărut, dar acolo se concepe poate un copil care va fi ucis după aceea… Vedem un zâmbet, iar dincolo este o trădare – s-a îndrăgostit de un „valentin” și a doua zi lui „valentin” i-a trecut și ea se sinucide sau vrea să se sinucidă…

R.B.: Da, se nasc multe drame.

M.S.: Multe drame care se petrec dincolo de această veselie de moment, de acest divertisment.

R.B.: Mă gândesc că o fi de vină și viața asta la oraș, pentru că am lăsat tradițiile la sat. N-avem cum să ne mai manifestăm… Nu știu dacă este așa. În ce să așezăm toate trăirile acestea care sunt năvalnice, și e firesc să fie așa la vârsta tinereții? Și atunci, mă întreb, ce-am putea să facem? Saint Valentine e așa cum e, Dragobetele nu se mai ține, pentru că așa cum spuneam, nu putem să alergăm pe Calea București după fata iubită să ne mărturisim dragostea… parcă spațiul acesta citadin nu ne dă foarte multe posibilități de a ne manifesta.

M.S.: Așa este. Mai mult decât atât, noi suntem niște oameni între care comunicarea nu mai e posibilă. Betonul ne izolează, undele care circulă, care se transmit, tot ce se transmite prin aer, undele sonore și vizuale, de fapt ne traversează sufletul și ni-l afectează. Suntem bolnavi, e o presiune foarte, foarte mare asupra persoanei umane și asupra tânărului… Asupra copilului e și mai mare… De aceea părinții și educatorii trebuie să aibă grijă să coacă, să fiarbă aceste ouă fragede, să le întărească. Dacă scap un ou crud din mână, se sparge și nu mai are posibilitatea să devină pasăre, nu? Dacă îl ocrotesc, el poate să devină o pasăre. Dacă îl întăresc, îl fierb în rugăciune, în Duhul Sfânt, îl încălzesc, el rămâne întreg, chiar dacă se crapă, rămâne întreg. Și fiecare avem ceva de făcut. Să nu zicem: „Nu mai e nimic de făcut!”. Ba da! În primul rând, e de făcut în mine și cu mine. Eu să fac mai puțin zgomot în mine și în jurul meu, eu să intru mai mult înăuntrul meu și să mă rog, eu să-l pomenesc la rugăciune și pe tânărul care nu știe de ce trăiește, și pe tânăra care a fost păcălită de un băiat, și pe băiatul care a fost păcălit de o fată… Atunci, rugăciunea noastră și conștientizarea acestor drame și trăirea lor în duh de pocăință și cu nădejde că Dumnezeu este cu noi până la sfârșitul vremurilor deja aduc o schimbare.

R.B.: Calendarul ortodox ne oferă o sărbătoare sau o zi care să ne trimită la această dragoste între tineri sau între oameni? Mă gândesc acum dacă am putea face o asociere… Mă tot gândesc cu ce să înlocuim. La oraș nu mai putem ține Dragobetele, pentru că suntem la oraș, Saint Valentine e totuși din alt spațiu, din altă cultură…

M.S.: Eu nu știu ce aș răspunde dacă aș avea 20 de ani, de exemplu, dar acum, la vârsta mea, vă spun că există o zi care ne trimite la dragoste și ne dă mai mult decât orice altă sărbătoare: este ziua de duminică, în care eu mă opresc din toată vâltoare și din toată zăpăceala acestor vremuri și ies din lumea aceasta pentru a intra în Ziua Bucuriei, în Ziua Domnului. Ies din lume – nu ca să plec din ea, că mi-e dragă, că uite, am o mulțime de treabă de făcut și chiar am de gând s-ajung director undeva, dar ies din ea –, mă opresc și mă duc într-un loc în care mă întâlnesc cu mine, cel ce voi fi în veci, mă întâlnesc cu mine, cel ce sunt o persoană unică și deosebită și învăț să ies din timp, să mă lepăd de griji, nu să le las, ci să mă lepăd de ele, ca să mă încarc cu bucuria că sunt, că mă iubește Dumnezeu pe mine așa cum sunt și că sunt ființă veșnică în El și cu El. Nu trebuie să mă prefac, să-mi dau cu ruj, să-mi fac gene întoarse… nu. Poate după părerea fetelor, sunt cel mai urât băiat – respectiv, poate după părerea băieților, sunt cea mai urâtă fată –, dar Dumnezeu mă iubește și zice: „Ca tine nu e nimeni!”. Și eu, când voi străluci de frumusețea aceea pe care o aprinde Dumnezeu în mine, vor vedea și cei din afară. Dar dacă eu îi cred pe ei, voi fi asuprită de ei și bucuria mea va depinde de ei, adică nu va fi... Așadar, mă duc acolo unde sunt frumoasă, mă duc acolo unde sunt adevărată, mă duc acolo unde Îl primesc pe Dumnezeu în mine, iar apoi voi iubi sau voi fi iubită, sau voi suferi că nu sunt iubită, dar cu totul și cu totul altfel. Cu rost. Și suferința face parte din viața noastră, dar altfel. Eu nu știu o altă soluție, nu există. Nici un surogat nu ține, nu rezistă.

Ce e de făcut? Să ne oprim și să cunoaștem că Dumnezeu e Dumnezeu! Altfel, putem să facem programe de educație, să oferim fonduri, să facem emisiuni bune, să facem cărți bune, dar dacă omul nu vrea să-și asculte foamea și setea de absolut – care este sete și foame de Dumnezeu și de Sens –, nu avem ce să-i facem…

R.B.: Așa este, bineînțeles că nu se poate face cu forța binele, dar cel puțin se poate pune la dispoziție informația.

M.S.: Exact. Dacă vrei să fii îndrăgostit toată viața și să trăiești ca un îndrăgostit, îndrăgostește-te de Dumnezeu; dacă vrei să fii iubit, să-L ai pe Dumnezeu în tine. Toată lumea Îl iubește pe Dumnezeu, toată lumea va găsi ceva în El… sigur că L-au și răstignit, te vor răstigni și pe tine, L-au scuipat, te vor scuipa și pe tine, dar toate astea vor avea un sens, astea îți vor aduce o bucurie pe care nu o ia nimeni de la noi. Aceasta este misiunea mea, aceasta este misiunea noastră: să spunem că orice ați păți, orice ați vedea, după orice ați alerga, alergați după vânt. Și într-o zi veți simți asta. Veniți acolo de unde bate Vântul acela dumnezeiesc, de unde pornește Vântul Vieții. Veniți la Dumnezeu și El vă va învăța bucuria adevărată, pacea adevărată… Fără Dumnezeu totul este minciună. Și dacă facem asta, eu zic că unul, doi, trei, patru dintre cei care suferă se vor întoarce la bucurie, unul, doi, trei, patru dintre cei care se bucură vor împărtăși bucuria cu ceilalți și vom învăța să nu-i mai admonestăm, să nu le mai interzicem, ci să le oferim, cum spuneți, o altă perspectivă, o alternativă. Dacă tinerii care se sărută făcând din sărutul lor un spectacol vor vedea bucuria tinerilor care se duc la Biserică, vor tânji după ea. Dar dacă tinerii care merg la Biserică trăiesc în ascuns bucuria și pe urmă se ascund să nu râdă ceilalți de ei, va mai dura până vom fi martorii Bucuriei lui Hristos. Și să nu uităm că sunt mulți tineri care au pus acest început bun în viața lor.

Aș mai spune un cuvânt: niciodată Biserica Ortodoxă n-a ars pe rug o vrăjitoare, n-a arătat cu degetul, nu i-a alungat pe cei căzuți în robia patimilor. Ci singur păcatul te lovește și te doare, singură deșertăciunea te lovește și te doare. Și durerea e dascălul tău. Ia-o pe firul durerii și vei afla calea vindecării, Îl vei afla pe Cel Care te așteaptă și te caută, pe Cel Care este Calea și Viața și Adevărul! Vino la El și vei găsi bucuria pe care nu o mai ia nimeni de la noi. Nu există altă soluție.

Doamne ajută!