Evenimentele petrecute în România în decembrie 1989, au determinat, până astăzi, multiple schimbări în diferite domenii de activitate, dar și în cadrul mentalității românilor. Chiar dacă după 1989 schimbarea a fost lentă, totuși, pe parcurs, ea a devenit agresivă, având ca scop apropierea de modelele occidentale, „în speranța că astfel societatea noastră, după 50 de ani de comunism, va ajunge din urmă societățile occidentale dezvoltate, de cele mai multe ori invidiate de țările fostului bloc comunist”[1]. În acest context postdecembriest, am daoptat, în mod nejustificat, și anumite manifestări culturale din Apus, una din ele fiind sărbătoarea Sfântului Valentin, pe numele ei original, Valentine’s Day sau Saint Valentine’s Day.

Între Valentine’s Day și Dragobete

Făcând un scurt istoric al acestei sărbători vom constata o actualizare în interiorul ei a sărbătorilor romane Lupercalia și Juno, ambele având la bază cultivarea unui iminent hedonism, cosmetizat în faza incipientă de „nevinovate sentimente romantice”. Plecând de la ritualul acestei sărbători păgâne, se crede că Valentine’s Day „dă posibilitatea de a te îndrăgosti sau a-ți manifesta dragostea”[2], părere ce a determinat pe apuseni, să transforme ritualul păgân al Lupercaliilor în ziua Sfântului Valentin, celebrată pe 14 februarie. Se dorește astfel ca Valentine’s Day să acopere un sens mai larg dragostei, păstrând elementul păgân inițial al Lupercaliilor.

Folcloristul Simeon Florea Marian, în lucrarea „Sărbătorilor la români”, amintește despre o sărbătoare a dragostei la poporul român, intitulată Dragobete[3], sărbătoare care păstrează la fel ca Lupercalia, elementele păgâne incompatibile cu mesajul creștin revelat despre dragoste, ca virtute teologică fundamentală. Astfel, în spațiul românesc postdecembrist al festivităților, constatăm un antagonism între Dragobete și Valentine’s Day, pe de o parte, dar și între aceste festivități păgâne și învățătura creștină, fapt ce evidențiază fragilitatea mentalității unui popor care se secularizează tot mai mult, golind de semnificație originea creștin ortodoxă a sufletului său.

Nu există conexiuni între viața Sfântului Mucenic Valentin și marele kitsch mediatic Valentine’s Day

Democrația nu înseamnă a importa sărbători și tradiții occidentale incompatibile cu sufletul poporului român, sărbători prin care se cultivă patimi care conduc la maladii somatice și psihice iremediabile, deoarece „sufletul poporului român a fost frământat și răscopt în mustul ortodoxiei”[4], românul având două pasiuni ontologice, „pământul și credința”[5]. Românul viețuiește după cum crede că viețuiește Dumnezeul - Treimic, care I s-a revelat, deoarece „în Dumnezeu este o ideală viață familiară, plină de iubire. Nu fără rost o persoană se numește Tată și alta Fiu. Sentimentul acesta de familie, de familiaritate e dominant în sufletul românilor”[6]. Eflorescența abundentă de sărbători și superstiții occidentale dorește să pătrundă în sufletul poporului român, născut creștin – ortodox, pe toate căile promovate de mass-media, școală și societate, prin asocieri nefaste între păgânism și creștinism.

Referindu-ne la Valentine’s Day, constantăm inexistența unei conexiuni „între viața sfântului mucenic Valentin, mărturisitor al credinței creștine și marele kitch mediatic Valentine’s Day”.[7] Sfântul Valentin l-a mărturisit pe Hristos asemeni sfântului Apostol Pavel care le spunea corintenilor: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup, cine însă se dă desfrânării, păcătuiește în însuși trupul său” (I Cor. 6, 18) Chefurile pantagruelice din stațiunile turistice, bețiile dionisiace, concupiscența, concursurile cu premii ce incită la desfrânare și la ale anomalii ce decurg din această patimă, mediatizate de mass – media și de o serie de comercianți avizi de câștig din orice, nu au nicio legătură cu viața și învățătura Sfântului Valentin și prin extensie cu învățătura ortodoxă a bisericii.[8] Înclinarea omului spre trăirea unor astfel de tradiții trădează absența gândului la Dumnezeu din viața sa și dorința trăirii unei vieți în afara lui Dumnezeu. Orice progres în existența omului trebuie făcut prin colaborarea omului cu Dumnezeu și nu fără El, deoarece iubirea sterilă a lumii, care este pofta ochilor, a trupului și trufia vieții, înseamnă dușmanul fundamental al libertății omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că, „omul este liber dacă are libertatea desăvârșită asupra patimilor și este rob dacă el cade sub stăpânirea patimilor dobitocești”.[9] Creștinul ortodox, indiferent de vârstă, are în centrul vieții sale cotidiene pe Iisus Hristos, ca singurul izvor al libertății și fericirii sale temporale și veșnice[10]. Iisus Hristos nu poate fi înlocuit cu niciun sistem de principii, de idei, de valori, nici nu poate fi ridicat un astfel de sistem la nivel egal, coordonat cu El, încât în afară de El ortodoxia să mai recunoască și vreun alt stăpân.[11]

În viața acesta, care este o tensiune scurtă spre viața netrecătoare, suntem datori să ne folosim libertatea pentru a ne uni cu Hristos, pentru că numai astfel vom fi liberi față de patimi și vom dobândi fericirea eternă ca viață în comuniune cu El. Nu putem fi fericiți în afară de Hristos, deoarece El este Viața, Calea, Adevărul, Pâinea, Ușa, Apa, Sensul, Fericirea, adică TOTUL pentru realizarea deplină a omului. De aceea, Biserica Ortodoxă propovăduiește pe însuși Hristos în viața lui concretă în mijlocul oamenilor, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, nu pe un Hristos abstract, nedeterminat, alungat în transcendența de unde a binevoit să se coboare.[12]

Alinierea la un ideal care în esența lui este desacralizat

Chintesența Sfintei Scripturi o găsim în poruncile iubirii față de Dumnezeu și față de apropele nostru, iubire aplicată în fiecare clipă a existenței noastre. Această iubire este una sfântă, cum Sfânt este Dumnezeul – Treimic, este iubire desăvârșită pe care o împărtășește creației Sale și nu o iubire hedonistă cu specific malefic. Iubirea, smerenia și pocăința sunt criteriile judecății finale care vor fi cuantificate de Hristos ca axiologiile libetății pnevmatizate ale omului. De aceea, „fie că suntem în plină încordare a înălțării fără Dumnezeu, fie că simțim în toată tristețea ei relaxarea puterii de viață, vindecarea și viața noastră adevărată este numai în Dumnezeul – Treimic. Răul luptă să-și întărească existența fără Dumnezeu. Indiferentul e un descurajat. Și răul și indiferentul trebuie să se hotărască să primească viața din mâna lui Dumnezeu, Stăpânul și Ajutorul nostru. E ceea ce ne învață Răstignirea și Învierea Domnului, care ne dau adevărata teodicee”.[13]

Omul fără harul lui Dumnezeu este nimic sau este o ființă rațională care vin de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri. Tot binele este de la Dumnezeu, iar cel care dorește să primească acest bine, care este sinonim cu harul, trebuie mai întâi să-și cunoască foarte bine existența sa, adică să se cunoască pe sine însuși. Părintele Iosif Isihastul afirma în acest sens: „iar începutul și adevărul este să cunoască oricine că este zero, nimic, și din nimic au fost făcute toate. (...) aceasta este însăși existența ta. Aceasta suntem toți. Țărână și noroi”[14] Numai prin respectare poruncilor lui Dumnezeu, printr-o viață ascetică în conformitate cu aceste porunci și prin mărturisirea sinceră a Ortodoxiei, libertatea omenească creată se îmbogățește în cadrul Bisericii cu harul dumnezeisc necreat sau „libertatea omului îmbogățită cu harul dumnezeiesc dobândește o perspectivă necreată.”[15] Am văzut că această pseudosărbătoare, Valentine’s Day, este străină Ortodoxiei și neamului românesc, adoptându-se de dragul unei alinieri la un ideal democratic occidental, care în esența lui este desacralizat. Plasarea acestei „festivități” la umbra sacră a unei sărbători creștine converge spre păgânizarea sensului profund ortodox al sărbătorii, secularizarea acesteia și revenirea la panteonul păgân și politeist de mult apus.

Neînțelegerea adevăratei și unicei credințe ortodoxe, a sensului original al Ortodoxiei, a menirii omului pe pământ constituie cauza fundamentală a încercării adoptării acestei pseudosărbători. Această cauză transformă libertate omului în robie, schimbând sensul convergent al libertății de la progresul spre bine, la regresul spre nonsens. O deschidere reală în duhul scripturistic și patristic ortodox, din partea Bisericii, a statului și a școlii, printr-o catehizare cu timp și fără timp, în vederea înțelegerii menirii omului pe acest pământ va constitui cel puțin o soluție de ieșire din neantul păgânismelor golit de prezența fericirii eterne care este Iisus Hristos.