„Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?” – un om printre oamenii Sfintei Parascheva

Daniela e aproape de a ajunge să se închine la racla Sfintei Parascheva și e fericită! Zâmbește cu toată gura și nu contează că nu are dinți. Pentru că, mai presus de toate, zâmbește cu tot sufletul! „Pe Sfânta Parascheva o iubesc mult! E lumina ochilor mei! Pe ea și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava îi iubesc cel mai mult!”

Oameni mulți la Sfânta Parascheva. Oameni liniștiți. Bine îmbrăcați, bine educați, cu emoții. Sunt pe cale, aproape de a-și întâlni Ocrotitoarea. Îi intervievez și mă bucur de ei.  

„Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?”, aud strigându-se în urma mea. Este o voce puternică, sigură, singură, asumată. Mă întorc și o văd pe Daniela. Un om. Un om pe lângă care – știe și ea – adesea trecem fără să-l vedem. Un om… bun de ocolit. Sau de privit cu milă. Sau cu superioritate. Sau cu teamă.

Un om ajuns, de acum, în apropierea raclei Sfintei Parascheva. Un om altfel. Și, totuși, un om al Cuvioasei, printre atâția alți oameni.

„Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?”… M-au marcat cuvintele ei. M-am întors să-i vorbesc. Cum să nu fie om? Cum să trec peste nevoia ei de a comunica?

Se bucură că o privesc în ochi și îmi încredințează durerea sufletului ei. „Așa cum mă vezi, din cinci copii mi-o murit patru. O mai rămas unul. Și-i la Paris. Și, ce mi-a luat mie Dumnezeu, mi-o dat de la el – doi nepoței și două fetițe.” Mi se strânge inima. Mă întreb și mă trezesc întrebând-o cu voce tare: „Cât de important e să ne păstrăm credința în necazurile astea mari pe care le avem în timpul vieții?”...

Zâmbește și-și strânge la piept iconițele agățate de-un șnur. „Eu, când povesteam la Putna, s-o pus preoții și plângeau. Că pe mine nu m-o crescut mama și tata. Eu am fost dată la casa de copii – și-mi punea biberonul pe-o parte și poate mă lua de cap și mă punea acolo. Directorul era mama și tata, asistenta, infirmiera. Pe mine nu m-au crescut părinții, Dumnezeu să-i ierte, dar m-o ținut în pântec și mi-o dat viață!”

E bucuroasă că a primit Viață! Ceea ce noi avem – cu multe alte daruri la pachet – și nici nu știm să apreciem. Găsim veșnic motive de nemulțumire. Suntem mici, firavi, nedreptățiți… niște victime perfecte ale vieții. Dar Daniela e sigură că viața ei contează. Că nașterea ei contează! Că viața pruncilor ei, atât cât a fost pentru unii, contează!

Daniela vorbește despre mântuire, despre Biblie, despre Sfânta Treime, despre aprinderea candelei, despre statul său de vorbă cu Dumnezeu. Daniela e aproape de a ajunge să se închine la racla Sfintei Parascheva și e fericită! Zâmbește cu toată gura și nu contează că nu are dinți. Pentru că, mai presus de toate, zâmbește cu tot sufletul! „Pe Sfânta Parascheva o iubesc mult! E lumina ochilor mei! Pe ea și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava îi iubesc cel mai mult!”

Face o cruce mare, își trage din nou șnurul de la piept, își sărută Ocrotitorii.

La rândul lor, Sfinții o iubesc. Și-i sunt aproape. Poate mai mult decât oamenii. Cu siguranță, mai mult decât oamenii. 

De la același autor

Ultimele din categorie