Nu vom ști niciodată, cel mai probabil, adevărul despre ei. În secolul III d. Hr. scriitorul bisericesc Tertulian îi pomenește ca fiind Trei regi (Contra Marcion) pornind de la descrierea pe care le-o face Matei (2, 1-12). Crede că sunt regi pentru că darurile lor sunt cu adevărat regale (de unde și regalare – verbul a dărui în limbi de origine latină). Aur, smirnă și tămâie. Ori, deseori, aur, mir și tămâie. Ele sunt daruri menite să consemneze regalitatea Micuțului Rege născut în Betleem: aurul împodobirii regale, tămâia pentru a-i arăta originea cerească și divină și smirna (mirul) pentru a-i binevesti Învierea. O ungere regească puțin obișnuită din mâna a trei reprezentanți ai unor regate despre care nu putem intui prea multe, dar care reprezintă, la vremea Nașterii, cel mai adesea așa înregistrează exegeții prezența lor, lumea păgână. Ei vin mai degrabă „de sus”. Toată arta pelocreștină ni-i prezintă legați de steaua ce-i călăuzește, care are înscris în lumina ei monograma HR și care avea să preînchipuie, în chip fericit, însemnul așezat pe Labarumul de luptă a lui Constantin cel „întocmai cu Apostolii” dar mai întâi rege umil prosternat la picioarele lui Hristos Cel Înviat. Imaginea unor regi pioși și bucuroși de Nașterea lui Hristos aparține secolelor mai târzii. Mai întâi, Fericitul Augustin (sec. V) care și propune, astfel, un model de politică pentru conducători: smerenia închinării autorității lor lui Hristos. Pentru cei care iubesc arta, mozaicul de la Basilica San Vitale de la Ravenna (sec. VI, facerea lui Iustinian) surpriza iconografică din Ierusalimul cel ceresc reprezentat deasupra absidei principale – de o frumusețe fără egal – aduce o noutate remarcabilă: prezența celor Trei Magi printre semenele celei de-a Doua Veniri. Asimilați unor sfinți aveau să-și arate corpurile lor neputrezite pe la 1164, la Milano, acolo unde – după o legendă pioasă – fuseseră aduși după ce Sfânta Elena îi aflase pe undeva prin Palestina. Îi dăruise Constantinopolului dar de acolo fuseseră „donați” episcopului Eustrogiu la Milano. Frederic Barbarossa avea să le aducă la Koln (Cologne) pentru a fi încoronat în fața lor, ca martori ai încoronării Regelui Celui Mare, Iisus Hristos, și la 1248 primesc o casă specială – o grandioasă catedrală unde sunt oaspeți și astăzi. Singura amintire a lor ca loc de pelerinaj vine din 1273 când un abate dominican, Gilles d’Orleans, rostește o teribilă omilie în care indică lui Filip III, înainte de plecarea în Cruciadă, ca o datorie fundamentală a unui rege aceea de a cerceta cei trei... regi-magi.

Pentru ochiul avizat cu semiîntunericul catacombelor, trebuie să spun că prima lor reprezentație o avem din a doua jumătate a secolului III și se află în catacombele Priscillei, la Roma. Trei umbre, cea din urmă aproape ștearsă, se îndreaptă spre o femeie ce ține în brațe un Prunc. Un spațiu semiluminos, ca un pinten de lumină, pune în valoare silueta lor. Pe care se zăresc culorile unor tunici scurte, ca și cum și-ar fi dezbrăcat alte zorzoane regale, semn al smereniei: verde, roșu și alb – asta doar dacă vă întrebați de unde vin culorile „banderei” Italiei. Altfel stă situația în Ravenna, secolul VI, la Sfântul Apollinarie cel Nou, unde poartă mai degrabă haine orientale, (persane), pantaloni strânși pe picior (colanți) și câte o mantie ce flutură pe umerii lor. Imaginea regalității umane în închinare către cea dumnezeiască. Pe cap nu poartă coroane ci căciuli, asemenea dacilor de odinioară dintre tarabostes, ceea ce a indus unora ideea unor daci închinându-se uitând că acoperământul lor nu era al... dacilor. Sunt bonete frigiene specifice, de exemplu, preoților ce slujeau cultului lui Mitras.

Ca să închei povestea lor în memoria omenirii, mai avem nevoie de un amănunt. Numele lor. Dintâi s-au chemat Bithisarea, Melchior și Gathaspa – într-un vechi manuscris al unui monah din epoca merovingiană (sev. VI) – nume pe care le oficializează Beda Venerabilul în lucrarea Collecteana et flores. Primul, trecut drept Balthasar, de origine babiloniană poate însemna „Cel frumos care păzește regele”, Melchior este mai degrabă asirian – regele meu este lumina mea și specialiștiii cred că gasphar vine din Gondophares – nume din cultura indo-partă, desprins din numele dinastiei Arsacizilor. Mai avem trei posibile nume: Larvandad, Gusnasaph și Hormisdas (de la siriaci) ori – în Legenda Aurea a lui J. de Voragine-Appelius, Amerius și Damasus (în latină) sau în ebraică: Galgalat, Malgalat și Sarathin. Lumea i-a identificat, însă, cu numele lor traduse de Voragine în greacă: Caspar, Balthasar și Melchior. 

Pentru mine, însă, fresca bizantină de sec XII de la Goreme (Capdocia) sau Karanlik Kilise (biserica cufundată, dacă vreți) o adevărată „catacombă” estetică. Aici magii se prosternă cu darurile, descoperiți, cu tonsură bizantină, unul cu părul alb și doi în floarea vârstei, ducând darurile în vase egale și imaginea este una de alungire a trupurilor lor asemenea Apostolilor la momentul Împărtășirii. Se vede că știu Cui se închină. Și Cine este Regele căruia îi aduc smerită doxologie. 

Așa au trecut prin lume până la noi. Desigur că sunt amănunte și mai multe dar amănuntul principal rămâne acesta. Ei reprezintă o lume, alta decât a poporului ales, care aștepta Răsăritul cel de Sus. Iar când Acesta vine bucuria lor șterge oboseala drumului spre Betleem. E numai bucurie!

***

P.S.: Pentru cei care voiesc să afle din destul, vă recomand Dwight Longencker, Le mystere des rois mages. Enquete sur ces sages venus d’Orient (Sain Paul, 2017, 230 pg.) și Richard C. Trexler, Le voyage des mages a travers l’Histoire (cu prefață de Jaques Le Goff) (Armand Colin, 2009, 302 pg.) Bibliografie mai nouă, în revista Le Monde de la Bible: Les Rois mages (textes, histoire, chefs-d’ouvre), hors serie, hiver 2009, pp. 60-61.