Ca să Îşi aleagă pe fiii Săi, Dumnezeu nu îngăduie o încercare dacă nu va ieşi ceva bun din ea. Când Dumnezeu vede că va rezulta un bine mai mare, lasă pe diavol să-şi facă treaba sa. Dumnezeu putea să-l desfiinţeze pe diavol; doar este Dumnezeu. Dacă ar vrea, şi acum l-ar putea aduna ghem în iad, dar îl lasă spre binele nostru. Numai dacă vede mai înainte că va ieşi un bine, Dumnezeu îi îngăduie să ne ispitească. Dacă nu iese binele, nu i se îngăduie.

 

Toate le îngăduie Dumnezeu spre binele nostru. Dacă nu ne-ar ispiti cel rău, am crede poate că suntem chiar şi sfinţi. Aşadar, Dumnezeu îngăduie diavolului să ne lovească cu răutate, pentru că prin lovitura ce ne-o dă, alungă tot praful de pe noi şi ne scutură sufletul nostru cel prăfuit.

 

Când omul se va uni cu Dumnezeu, nu va mai exista loc să mai intre cel viclean, dar nici motiv ca Dumnezeu să îngăduie celui viclean să-l ispitească. Dumnezeu îngăduie ispitele nu pentru ca diavolul să ne tiranizeze, ci în felul acesta să dăm “examene” pentru cealaltă viaţă. Dacă omul moare şi nu le trece, cade. Reexaminare nu există.

 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, vol I , Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 59-61)