Când Sfântul Ioan Gură de Aur, Episcopul Constantinopolului a fost exilat în Caucaz, a stat în casa noastră, insuflându-ne mult curaj și dragoste pentru Dumnezeu. Fratele meu, Adelphios, a spus că atunci când fericitul Ioan a murit, fiind în exil, a fost o durere de nesuportat pentru el ca un asemenea om, învățătorul întregii creștinătăți să adoarmă departe de scaunul său episcopal.

A continuat, spunând: „M-am rugat lui Dumnezeu cu multe lacrimi să-mi arate starea sfântului și dacă se afla așezat printre patriarhi. M-am rugat astfel mult timp, când într-o zi am căzut ca într-un fel de somn și-n fața mea a apărut un bărbat preafrumos. Luându-mă de mâna dreaptă, m-a condus într-un loc cu lumină mare și plin de slavă unde mi-a arătat pe mărturisitorii credinței și pe doctorii Bisericii. Eu unul, mă uitam după cel pe care mi-l doream atât de mult să-l văd, pe marele și iubitul meu Ioan.

Mi i-a arătat pe toți și mi-a spus numele fiecăruia apoi mi-a luat din nou mâna și m-a condus afară. L-am urmat, dar trist că nu l-am văzut pe sfințitul Ioan printre Părinți. Pe când ieșeam, bărbatul s-a oprit în ușă și mi-a spus: „Nimeni care vine aici nu iese întristat”. Eu i-am răspuns: „Mă apasă durerea că nu l-am văzut pe Ioan, Episcopul Constantinopolului printre doctori”. El mi-a spus: „Te referi la Ioan, prințul pocăinței? Un om în trup nu-l poate vedea, căci stă lângă tronul Domnului”.