Pentru că, foarte simplu, te rogi doar cu cuvintele lui, și nu cu cugetul acestuia. Vameșul se ruga cu simțământul păcătoșeniei lui (Luca 18, 13) cu „duh umilit, cu inimă înfrântă și smerită” (Psalmul 50, 19). Dumnezeu privește la inima omului. Dacă inima se îndurerează pentru păcatele ei și se pocăiește în chip sincer, Domnul primește rugăciunea ei, altfel o respinge. Pocăința noastră, de obicei, nu are roade pentru că în adâncul sufletului viețuim cu sentimentul fals că suntem evlavioși, virtuoși și, oricum, mai presus decât semenii noștri. Pe astfel de oameni voind să-I cumințească Mântuitorul, a grăit parabola vameșului și fariseului. „Către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți a zis pilda aceasta, fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 9, 14).

(Avva Eustratie Golovanski, Caută și vei afla – Răspunsuri la întrebările creștinilor, Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 20)