Nu pot înţelege de ce oamenii nu cer pacea de la Domnul. Doar Domnul ne iubeşte atât de mult, încât nu ne va refuza nimic. Odinioară nu ştiam aceasta şi gândeam: Se va mai griji Domnul de mine, de vreme ce L-am întristat atât de mult? Dar când sufletul meu s-a umplut de iubirea lui Dumnezeu şi de dulceaţa Duhului Sfânt, el a fost umplut atât de mult că dacă Domnul m-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult din iubirea Mea şi din harul Duhului Sfânt?”, sufletul meu ar fi spus: „Tu vezi, Doamne, că nu pot purta mai mult, pentru că aş muri”. Şi dacă atât de necuprinsă este minunata milă a Domnului faţă de un păcătos, ce să mai spunem de sfinţi? Ce fel de har au ei? Cineva ar putea spune: „Atunci pentru ce Domnul nu mă iubeşte şi pe mine atât de mult şi nu-mi dă şi mie un asemenea har?”. Într-o zi un bătrân l-a întrebat pe Antonie cel Mare: „De ce, părinte Antonie, te osteneşti mai puţin decât mine, dar ai mai multă slavă ca mine?”. La care Sfântul Antonie a răspuns: „Pentru că iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine”.

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, pp. 161-162)