În murmur de colinde și-n arome tainice de brad Îl așteptăm pe Hristos, Pruncul Sfânt, Cel Ce tainic vine nu doar în peștera Betleemului, preschimbând-o în palat, ci și duhovnicește, în ființa celor pregătiți a-L primi. Postul Crăciunului a fost rânduit înaintea slăvitului praznic tocmai ca să ne curățim sufletele pentru emoționanta întâlnire dintre Creator și creatură.

Învățătura Bisericii ne spune că ajunarea de 40 de zile înaintea Nașterii Domnului închipuie postirea proorocului Moise înainte de a primi tablele cu cele zece porunci, dar și postul drepților Vechiului Testament, care așteptau venirea lui Mesia pe pământ. Rânduiala postului Nașterii Domnului nu se arată la fel de aspră precum cea din Postul Paștilor. Dezlegările la pește, vin și untdelemn din zilele prevăzute de tipic i-au determinat pe mulți să considere întreaga perioadă de ajunare drept post al bucuriei. Și, la drept vorbind, cum să nu ne bucurăm dacă, la finele celor 40 de zile, ne vom întâlni cu Dumnezeu copilul, făcut Om pentru ca noi să putem urca la Cer?

După cum bine se știe, rânduiala tipiconală a stabilit o săptămână specială înaintea Învierii Domnului, numită Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Slujbele urmează un anumit program: apar așa-zisele denii, oficiate seara. De luni până miercuri inclusiv, se postește aspru, doar în Joia Mare se dezleagă la untdelemn și vin, iar apoi în Vinerea Mare se ține post negru sau aspru, regulă aplicată și pentru ziua Sâmbetei celei Mari.

Ei bine, la Crăciun lucrurile nu se petrec tot așa! În afară de rânduiala Ceasurilor Împărătești, citite în ajunul sărbătorii, și de slujba Sfintei Liturghii, combinată în unele situații cu slujba Vecerniei Praznicului Nașterii Domnului, nu se prevăd alte rânduieli specifice, precum la Paști. Totuși, la noi, la români, credincioșii au „rânduit” o perioadă mai lungă de pregătire în vederea întâlnirii cu Fiul Fecioarei Maria. Ne referim la intervalul dintre sărbătoarea Sfântului Nicolae şi Crăciun, când colindăm și primim colindători. Din răstimpul pregătirii mai face parte și proslăvirea celor doi „moși” (Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon) care, în viața lor pământească, și-au făcut din milostenie cale către Cer, iar mai recent, o tradiție occidentală adoptată și la noi care se referă la așteptarea Moșului Crăciun, aducător de multe cadouri tuturor. Prin toate acestea suntem îndemnați să întâmpinăm sărbătoarea Născutului – cum se numea odinioară Crăciunul – săvârșind numeroase fapte de milostenie, oferind daruri copiilor și celor nevoiași, ca să învățăm să ne trăim propria existență ca dar al Preamilostivului Părinte, dar mai ales să conștientizăm Darul neprețuit primit de noi toți la Crăciun: Însuși Mântuitorul nostru, oferit nouă de Dumnezeu Tatăl, pentru a noastră mântuire.

Apare, totuși, o nedumerire: unora dintre credincioșii cuprinși de entuziasmul sărbătorii, ocupaţi cu prepararea mesei de Crăciun, așteptând venirea preotului cu icoana în casele păstoriților, spre a propovădui Nașterea Domnului, sau cetele de colindători ce aduc vestea negrăitei minuni a înnomeririi Celui veșnic de zile, toate acestea li se par suficiente motive ca să nu mai postească în ajun de Crăciun. Așadar, de ce se impune postire, și încă aspră, adică fără untdelemn, într-o astfel de zi plină de emoție și bucurie?

După învățătura Bisericii noastre, postul din ajunul Crăciunului se face în amintirea ajunării Prorocului Daniel și a celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16), dar și a postului ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau botezul și se împărtășeau pentru prima dată cu Sfintele Taine. Însă un alt motiv întemeiat este apropierea ceasului când Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al Mariei, Fecioara: atunci vom trăi cu nespusă bucurie, amestecată cu emoție, uimirea că Hristos a lăsat slava dumnezeiască, făcându-Și din peșteră palat preafrumos, că Dragostea a părăsit Cerul găsindu-Și sălaș într-o iesle, că El, care era înainte de a fi timpul, a venit să locuiască în istoria oamenilor; Cel care este Atotputernic s-a făcut  prunc la Betleem. Cel care nu avea trup, s-a întrupat, Cel nevăzut se vede, Cel de neatins este atins, Cel care este în afara timpului a luat început, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului. A coborât din ceruri, a venit să ne caute; și știind că noi n-am fi găsit calea să mergem la El, s-a făcut El însuși calea noastră și ne-a dat pilda viețuirii Sale, ca să mergem pe urmele Lui. 

Și cum l-am putea întâmpina mai bine pe Sfântul Prunc dumnezeiesc, dacă nu prin post și rugăciune? Bucuria de dinaintea luminatului praznic al Nașterii Domnului nu trebuie să fie generată de o somptuozitate găunoasă, ci de prezența lui Hristos-Pruncul în viața noastră. De aceea Dumnezeu-Copilul Se află în centrul sărbătorii. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El trimite pe Moș Crăciun! Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit de Tatăl Ceresc spre a ne mântui. Icoana Nașterii Sale trebuie să troneze și în bradul împodobit, căci Domnul este Pomul Vieții: gustând din Trupul şi Sângele Lui primim chezășia părtășiei cu lumina cea neînserată.

Potrivit tipicului, în ajun de Crăciun nu se consumă mâncăruri gătite cu untdelemn, ci doar fructe și legume uscate sau fierte. În aceste condiții, vă închipuiți că le venea foarte greu româncelor să se arate la fel de ospitaliere cu preotul, musafirii ori colindătorii, vestitori ai Nașterii Domnului. De aceea, cred, au inventat o prăjitură pregătită fără nici un gram de untdelemn ori margarină, numită turta cu julfă. I-au mai spus și pelincuțele Domnului, din pricina asemănării cu niște scutece a acelor turte, preparate doar din făină și apă.

Nici obiceiul de a dezlega la bucate de dulce după miezul nopții, către sărbătoarea Nașterii Domnului, întâlnit din ce în ce mai des, nu este unul îngăduit. Ca să înțelegem de ce, trebuie să facem apel din nou la rânduiala pascală unde, numai după dumnezeiasca Liturghie săvârșită către dimineață, se citește rugăciunea de binecuvântare a cărnurilor, brânzei și ouălor. Cei ce dezlegă la bucate de dulce înaintea Sfintei Liturghii din ziua de praznic, sărbătoresc un Crăciun în absența lui Hristos, transformând praznicul înomenirii lui Dumnezeu într-un searbăd și păgubos ospăț al consumismului, al bucuriei născute nu din evlavie față de Domnul întrupat, ci dintr-un festivism secularizat.