Noi intrăm în mănăstire tocmai ca să descoperim în noi patimile ce trăiesc într-ascuns şi legătura firii noastre cu duhurile răutăţii, cărora ea li s-a înrobit de bună voie. Rupem legăturile cu lumea, părăsim obştea oamenilor, rudele, avuţia, tocmai ca să vedem lanţurile noastre lăuntrice şi să le rupem cu dreapta Domnului. Ruperea acestor lanţuri nu poate avea loc fără vederea lor. Putem să ne smerim cu duhul numai atunci când vom vedea în noi înşine căderea omenirii, robia ei, neomenoasa domnie a dracilor şi a morţii veşnice asupra noastră; doar atunci putem striga către Dumnezeu prin rugăciune şi plâns din adâncul inimii, din tot sufletul, şi putem atrage la noi prin această tânguire, prin această recunoaştere a pierzaniei şi a neajutoratei noastre neputinţe, harul Dumnezeiesc. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 28)