În Duminica a 19-a după Pogorârea Sfântului Duh, în Biserica Ortodoxă, în cadrul Sfintei Liturghii, se citește pericopa evanghelică care face referire la „Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor”, versete biblice consemnate în Sfânta Evanghelie după Luca, 6, 31–36.

Desigur, una dintre cele mai înalte și, în același timp, cele mai greu de împlinit porunci ale Mântuitorului Hristos este aceasta: „Iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt” (6, 35).

Această poruncă nu este o simplă recomandare morală, ci constituie una dintre expresiile cele mai profunde ale noutății Evangheliei. Hristos nu ne cere doar să nu răspundem răului cu rău, ci să transformăm raportarea noastră față de cel care ne-a făcut rău. Creștinismul începe să se manifeste în plenitudinea sa tocmai atunci când iubirea nu mai este condiționată de reciprocitate.

În logica omenească, iubirea este de cele mai multe ori răspunsul la iubire. Îl iubim pe cel care ne iubește, îl respectăm pe cel care ne respectă și îl ajutăm pe cel care ne ajută.  A iubi pe vrăjmași, pe dușmani, nu înseamnă să numim binele rău și răul bine. Nu înseamnă să aprobăm nedreptatea, minciuna, violența sau păcatul. Nu înseamnă nici să renunțăm la adevăr și la dreptate de dragul păcii. Adevăratul creștin poate să respingă fapta rea fără să urască persoana care a săvârșit-o.

Ceea ce este important de subliniat este faptul că din perspectiva antropologiei creștine, fiecare persoană poartă în sine chipul lui Dumnezeu. Da, este adevărat, păcatul întunecă acest chip, dar nu îl și desființează. Hristos Însuși este modelul iubirii vrăjmașilor, pe care Însuși o împlinește pe Cruce.

Mântuitorul nu răspunde violenței prin violență, urii prin ură sau blestemului prin blestem, ci răspunde răului prin iubire și păcatului prin iertare. În învățătura despre iertare a Sfântului Maxim Mărturisitorul vedem că omul trebuie să se elibereze de patima urii fiindcă dragostea adevărată nu depinde de comportamentul celuilalt cu izvorăște din comuniunea cu Dumnezeu.

Ne punem întrebarea: De ce ne este totuși atât de greu să iertăm și să iubim? Pentru că rana sufletească ne schimbă perspectiva, poate chiar gândirea, iar atunci când suntem răniți, nu mai vedem întotdeauna omul, ci vedem suferința pe care acesta ne-a provocat-o. Apoi, dacă nu suntem atenți, durerea se transformă în resentiment, resentimentul în mânie, iar mânia în ură. Și atunci ne întunecăm pentru că după o rană profundă, sentimentul iubirii  și al iertării nu poate apărea imediat. Putem începe acest demers prin rugăciune, care poate deveni începutul vindecării iar iubirea vrăjmașului este participarea la iubirea lui Dumnezeu.

Poate că fiecare dintre noi are în viața sa un om pe care îi este greu să îl ierte. Aceasta nu este o atitudine sentimentală, ci una profund hristologică, fiindcă, pe Cruce, Hristos nu cere condamnarea celor care Îl răstignesc, ci Se roagă pentru ei: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Oomul pe care cel mai greu îl putem ierta este tocmai omul prin care Dumnezeu ne cheamă să învățăm ce înseamnă cu adevărat iertarea. Sfântul Dorotei de Gaza ne spune că smerenia, rugăciunea și nejudecarea aproapelui sunt armele cu care ne putem apropia din nou de cei care ne fac rău și de a-i iubi necondiționat.

În concluzie, putem spune că iertarea și iubirea nu sunt doar daruri pe care le oferim celui care ne-a rănit, ci sunt daruri pe care ni le oferim nouă înșine, cu ajutorul harului lui Dumnezeu!