De ce să practicăm acceptarea de sine?
Acceptarea de sine nu poate exista decât în condițiile în care suntem atenți la noi înșine și avem o anumită cunoaștere de sine. De ce să fiu/să devin mai atent la ceea ce sunt eu în interior, atât timp cât am fost învățat să fiu atent la cele exterioare, la cum sunt eu în exterior?
Dacă încă nu-ți poți da un răspus la întrebare, încearcă să înțelegi răspunsul de mai jos: „Mă accept pe mine însumi ca să încep să mă cunosc, să mă văd mai bine, mai realist, fără exagerări, simplificări, deformări nesincere sau superficialități; să știu unde mă aflu, cât de împrăștiat, înstrăinat, ascuns sunt de mine însumi; să încep să fac ordine interioară sau să așez lucrurile bine la locul lor.”
Dar ce înseamă acceptarea de sine?
Să mă iau așa cum sunt, să mă aprob, admit, suport, tolerez cu toate ale mele chiar dacă nu-mi plac sau mă enervează... sau... Cum să mă accept așa cum sunt când cei mai mulți îmi zic să fiu mai bun, mai performant, mai harnic, mai frumos, mai deștept, mai altfel, mai în top...?
A te accepta așa cum ești nu înseamnă a rămâne acolo unde ești, mulțumit sau nemulțumit, blocat sau resemnat. A te accepta așa cum ești este de fapt o condiție esențială pentru a merge mai departe în dezvoltarea ta personală. Acceptarea propriilor slăbiciuni, imperfecțiuni, defecte, lipsuri, scăderi, cusururi este semnul că ne recunoaștem nivelul, stadiul de dezvoltare psiho-spirituală în care ne aflăm, fără a evita, cosmetiza sau nega ceea ce nu ne place la interioritatea noastră. Un indicator important că ești pregătit să mergi mai departe pe drumul cunoașterii de sine este acceptarea împăcată cu ceea ce ești. Unii cred că pot merge pe acest drum, luptându-se încrâncenați cu propriul eu, dezbinându-se interior sau lepădând o parte din eul lor în colțul uitării, ignorării sau urii (de sine).
Ruptura interioară, subtilă (schizo-frenus) care se manifestă la nivelul întregii personalități (ceea ce gândesc nu este ceea ce simt; ceea ce simt nu este ceea ce fac; ceea ce fac nu le implică pe celelalte două) este semnul necunoașterii și neacceptării de sine. Astfel modul de viață schizofrenic (dezbinat, dezunit, în permanent conflict interior) a ajuns să caracterizeaze omul normal, sănătos psihic și nu doar pe cei ce sunt diagnosticați cu această afecțiune psihologică (schizofrenia).
„Pot să mă schimb după ce mă accept așa cum sunt”
Carl Rogers un psihoterapeut atipic pentru vremea sa (care a valorizat mai mult omul ca persoană decât metodele psihoterapeutice care te consacrau ca expert în terapie), a emis un mare paradox pe care l-am avut în minte în scrierea textului de față : „Pot să mă schimb după ce mă accept așa cum sunt.” Ce vrea să zică prin această afirmație cam incomodă, tulburătoare sau poate chiar bizară la prima vedere? Vrea să ne atragă atenția asupra faptului că exercițiile de voință și autocontrol pe care le folosim în aducerea de corecții sau schimbări personalității noastre nu sunt întotdeauna suficiente pentru schimbări interioare profunde, uneori prea delicate pentru ca un efort volitiv să le poată controla. În interpretare creștin ortodoxă, paradoxul lui Rogers vrea să spună că acceptarea de sine a neputințelor personale poate fi un prilej de smerire a omului când în momentul x de luciditate interioară, el vede și-și cunoaște neputințele cele mai profunde. Iar lipsa momentelor de acceptare de sine ne face să ratăm șanse mari de smerire de sine, care sunt prilejuri incredibile de a simți prezența lui Dumnezeu.
Omul smerit, care își acceptă felul imperfect de a fi, gândi, simți, vorbi, face, dezbrăcat de „umflăturile” eu-lui (acele putințe, competențe, calități mult exagerate) simte o nouă nevoie (singura omisă sau exclusă de companiile de marketing care expoatează la maxim nevoile umane) – nevoia de fi cu Dumnezeu. În relație cu Dumnezeu, omul învață mai bine sau aprofundează exercițiul acceptării de sine și al celorlalți, care nu mai pare banal, neinteresant, dificil sau inutil.
Vă las să cântăriți beneficiile acceptăriile eului căzut sau mai frumos spus acceptării eului neplăcut din fiecare din noi, pe care îl purtăm zi de zi și care se cere tămăduit prin atenția noastră și puterea Lui...
Ce caută un bun creștin la teatru sau la operă?
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro