De ce Sfinţii Părinţi consideră moartea ca pe un dar de la Dumnezeu?

Atunci când pierdem o fiinţă dragă, când ea purcede pe calea unirii cu Dumnezeu, ne vine greu să acceptăm marea pierdere. Şi asta e firesc, căci Hristos Însuşi a plâns la mormântul prietenului Său, Lazăr. Durerea este previzibilă, însă putem să avem în minte că pierderea noastră este, de fapt, un câştig al celui care a adormit în Domnul. Noi spunem că a adormit, întrucât moartea nu este cu adevărat moarte – ci o transformare a vieţii.

Întotdeauna moartea ne întristează inimile. De ce, atunci, ar trebui să o considerăm ca pe un dar de la Dumnezeu? Răspunsul evident este că moartea e singura cale către Împărăţia lui Dumnezeu. Doar murind ajungem în Împărăţia Lui veşnică. Bineînţeles, nu intrăm în ea doar murind – ci este nevoie ca şi ca sufletul să-L dorească pe Dumnezeu cu iubire şi ca în viaţa noastră să ne fi străduit necontenit să-I facem voia. Aceasta nu înseamnă că vom fi desăvârşiţi sau fără de păcat, căci numai Hristos este fără de păcat – dar trebuie să ne silim pe noi înşine spre această desăvârşire, căci Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima.

Putem să ne uităm la felul în care Hristos a făcut faţă morţii, pentru a înţelege natura acestei căi. Mai întâi de toate, aduceţi-vă aminte cum a pătimit Hristos pe drumul Crucii. Prin aceasta El voia ca noi să ştim că drumul nu este uşor şi că, de multe ori, este plin de dureri şi de greutăţi. În al doilea rând, cugetaţi la felul în care noi ne demonstrăm credincioşia, prin acceptarea durerii şi a greutăţilor. În al treilea rând – şi cea mai bună veste ce are drept temei Evanghelia – fiţi încredinţaţi că este nădejde pentru a noastră mântuire. Hristos ne arată că, de suntem credincioşi, moartea nu ne va fi decât o trecere din viaţa aceasta lumească către Viaţa din Împărăţia Lui.

Ceea ce contează este să avem pururea în cuget că viaţa noastră nu înseamnă bogăţie, fericire, bunăstare. Noi nădăjduim că vom dobândi aceste daruri, însă scopul este să ne unim cu El prin supunere şi prin moarte. Viaţa noastră este, de asemenea, un dar ce ne este oferit pentru a ne curăţi sufletul şi a spori iubirea adevărată de Dumnezeu, în timp ce ne desfătăm de minunile şi de frumuseţile creaţiei Lui.

Sfinţii Părinţi ne mai învaţă că unul dintre modurile prin care ne putem asigura că trăim o viaţă curată este acela de a ne aminti în fiecare zi realitatea eventualei noastre morţi. Iar acesta nu este un fel morbid sau negativ de a trăi, ci unul optimist – văzând realitatea vieţii noastre ce va să fie în Împărăţia Lui, realitate la care ajungem doar murind.

Având în vedere aceasta, constatăm că multe din dorinţele care ne creează o viaţă stresantă nu sunt, în ultimă instanţă, importante cu adevărat. Cum vedeţi realitatea morţii voastre? O puteţi, oare, vedea ca pe ceva pozitiv?

Atunci când pierdem o fiinţă dragă, când ea purcede pe calea unirii cu Dumnezeu, ne vine greu să acceptăm marea pierdere. Şi asta e firesc, căci Hristos Însuşi a plâns la mormântul prietenului Său, Lazăr. Durerea este previzibilă, însă putem să avem în minte că pierderea noastră este, de fapt, un câştig al celui care a adormit în Domnul. Noi spunem că a adormit, întrucât moartea nu este cu adevărat moarte – ci o transformare a vieţii.

Ultimele din categorie