De ce sunt „fericiți cei săraci cu duhul”?
De ce tocmai lor, adică celor săraci cu duhul, le aparține Împărăția Cerească? Pentru că cel smerit cu duhul, „recunoscându-și păcătoșenia și nevrednicia sa, se lasă întru totul condus de harul lui Dumnezeu, nepunându-și nicidecum nădejdea în puterile sale duhovnicești și harul îl conduce la Împărăție”.
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor.” Cu aceasta încep poruncile Fericirilor sau poruncile adevăratei fericiri, nu ale fericirii pământești, iluzorii, trecătoare, după care, ca după o umbră, alergăm zadarnic toată viața, ci ale fericirii adevărate, depline și veșnice, al cărei început l-a dezvăluit Însuși Domnul pentru toți creștinii în predica Sa de pe munte.
„Fericiți cei săraci cu duhul” – adică fericiți cei sărmani în duh... Ce înseamnă să fii sărman în duh? Înseamnă „...să ai o concepție smerită despre calitățile tale duhovnicești, să te umilești, să te socotești păcătos”. Înseamnă să ai în tine calitățile opuse mândriei, slavei deșarte și iubirii de sine. De ce tocmai lor, adică celor săraci cu duhul, le aparține Împărăția Cerească? Pentru că cel smerit cu duhul, „recunoscându-și păcătoșenia și nevrednicia sa, se lasă întru totul condus de harul lui Dumnezeu, nepunându-și nicidecum nădejdea în puterile sale duhovnicești și harul îl conduce la Împărăție” (Arhimandritul Mihail, Evanghelia tâlcuită. Evanghelia după Matei).
De ce neglijăm să mergem pe calea cea dreaptă, la bucuria desăvârșită?
Înainte de a începe să ne căim pentru fărădelegile săvârșite împotriva acestei porunci a Domnului, aș vrea să vă mai spun că „în virtutea aptitudinilor naturale, omul are imboldul sau tendința de a-și dezvălui, de a-și desăvârși puterile sale, de a se compara cu ceilalți, de a-și câștiga buna părere a celorlalți, cinstea, faima, bunăvoința. Această tendință este folositoare când îl îndeamnă pe om să se desăvârșească din punct de vedere intelectual și moral. De asemenea, și bunul nume este folositor pentru desăvârșirea și fericirea noastră și ale celorlalți, când se bazează pe adevărata desăvârșire, când este dobândit în mod cinstit și folosit corect. Dar firea noastră, stricată de primul păcat, iubirea noastră de sine abuzează de această tendință și din iubirea haotică și prețuirea față de superioritatea noastră provine mândria, care se manifestă în diferite forme și lucrări” (Episcopul Petru, Calea către mântuire).
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2014, pp. 126-127)
Nu te-ai rugat niciodată ca să ți se dea smerenie?
De la melancolie, la pocăință – drumul vindecării
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro