E cea mai blamată categorie socială din România. I s-a repartizat rolul burghezimii din scenariul comunist al luptei de clasă. Sunt consideraţi avari, evazionişti, oportunişti, înguşti la minte. Mereu abonaţi la bugetul ţării, ei sunt cei ce „sug sângele poporului”. Mai nou, sunt homofobi, deci antieuropeni, deci putinişti. Când vor dispărea ei, ţara se va cocoşa de atâtea şcoli şi spitale, iar autostrăzile se vor construi instant. Dacă instituţia pe care o reprezintă ei nu ar mai fi o piedică în calea progresului, copiii ar putea, în sfârşit, învăţa încă de la grădiniţă anatomia fluidă a „omului nou”. Sărăcia ar fi eradicată, toţi copiii orfani ar fi înfiaţi de oameni de treabă şi unii chiar ar putea gânguri de mici „părinte 2” în loc de retrogradul şi discriminatoriul cuvânt „mama”. Sună familiară descrierea? Da, despre ei este vorba. Sunt trataţi drept întruchiparea răului în această ţară. Li se spune scurt, cu un cuvânt şuierat printre dinţi: popii!

Nu am de gând să pun aici în scenă caraghioasa şi inutila piesă a autovictimizării. Doar am evocat, mai sus, ecouri ale linşajului mediatic sistematic la care sunt supuşi preoţii din România începutului de secol XXI. Oameni fiind, cu siguranţă au şi slujitorii altarelor păcatele lor. Poate mai mari decât ale celorlalţi, pentru că „oricui i s-a dat mult (har, cunoştinţă, talant - n.m.), mult i se va cere” (Luca 12, 48). Eu însumi mă ruşinez de multe dintre faptele, cuvintele sau gândurile mele. Şi caut să pun început bun. Şi tot cad. Şi iar o iau de la început. Dar una e să fim preveniţi despre slăbiciunea unor oameni, alta este să-i judecăm şi cu totul altceva să-i demonizăm. Deloc întâmplător, s-a tot fluturat în timpul dezbaterilor pe tema referendumului ideea că ar fi în joc discriminarea, blamarea sau chiar condamnarea celor ce se ascund în spatele unui şir de litere ce se tot umflă: LGBTQIAPK - şi celelalte litere care se vor mai adăuga până la Apocalipsă. În fapt, aici se reflectă mentalitatea celor ce ei înşişi au practica demonizării unor categorii de persoane, mai ales a creştinilor şi, în mod special, a clericilor. Creştinul autentic numeşte întotdeauna păcatul, răutatea, erezia şi consecinţele lor - dar niciodată nu acuză persoana sedusă, împovărată şi robită de „puterile întunericului”. Asta pentru că, mai înainte de toate, condamnă la el însuşi orice păcat, vede pe propria-i piele ce efecte dezastruoase produce. Cel ce nu-şi recunoaşte propriile neajunsuri, acela atacă pe celălalt ca persoană. E cazul oricăror activişti motivaţi ideologic, fie ei bolşevici, nazişti, comunişti, neomarxişti etc. Iniţiatorii referendumului au cerut securizarea în Constituţie a definiţiei căsătoriei, cu alte cuvinte au vizat relaţia dintre persoane, raportarea lor la un act cu infinite reverberaţii în întreaga societate. Opozanţii sau adepţii #boicot au tot mutat discuţia la persoane. În realitate, nimeni nu era atacat, nu erau afectate drepturile nici unei categorii sociale. Dar câţi au avut luciditatea de a constata această evidenţă?

Ca preot, mă simt mai mult decât confortabil - în sens evanghelic, nu modern al cuvântului - să fiu inclus la categoria „popi”. Pentru că mă ajută să-mi văd mereu lipsurile şi să caut scăpare doar la Hristos. Sunt motivat să mă comport precum mă îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4, 12-13). De bunăvoie, probabil, nu m-aş fi smerit până la măsura aceasta duhovnicească. Dar, cu ajutorul celor ce n-au odihnă în lupta cu „popii”, iată că am şi eu şanse măcar să încerc. Şi mă bucur că sunt nevoit să o fac!

Iar dacă, din când în când, voi mai vorbi şi despre ce înseamnă un preot, nu mă voi raporta la mine. Am atâtea exemple, că nu mi-ar ajunge câţiva ani să tot evoc, săptămânal, oameni cu adevărat vrednici de harul ce li s-a dat la hirotonie. Să iau două cazuri, plecând de la cele mai recente evenimente, drept criteriu. Acum o săptămână, în comuna Aroneanu a fost resfinţită biserica ocrotită de Sfântul Ierarh Nicolae, unde paroh este Părintele Ovidiu Buzenchi. Încununarea unei munci de 15 ani. Pentru a restaura sau amenaja lăcaşul de cult, monument istoric ce datează din anul 1594, precum şi alte edificii ale ansamblului parohial, inclusiv zidul incintă şi spaţiile verzi, s-a obţinut o finanţare de 2 milioane de euro din partea Uniunii Europene şi a Guvernului României. Avem aici, la un loc: istorie, demnitate, spirit întreprinzător, beneficii pentru comunitate, inclusiv pentru entităţile economice implicate în realizarea lucrărilor. Nu în ultimul rând, avem un om jertfelnic, luptător, care a redat patrimoniului naţional o adevărată bijuterie arhitectonică. Pe părintele paroh Ovidiu Buzenchi îl ştiu ca fiind un om sufletist, extrem de sensibil la suferinţele aproapelui, gata să aline şi să dea o mână de ajutor chiar şi celor din afara enoriei. Dar nu dau mai multe detalii, pentru că nu doresc să-i periclitez plata gătită de Dumnezeu, în schimbul unor laude omeneşti, perisabile. Mai adaug doar că de această biserică mă leagă un moment special. Aici am ţinut în braţe primul copil ce mi-a fost încredinţat ca naş, acum un eminent licean.

Chiar în ziua în care apare acest articol mai am o bucurie (căci de fiecare dată când văd cum un confrate are o lucrare încununată de Dumnezeu îmi creşte nădejdea că, pentru astfel de oameni, pentru rugăciunile şi faptele lor cu mare trecere, poate voi fi şi eu miluit la Înfricoşătoarea Judecată). De data aceasta este vorba despre sfinţirea unei minunate biserici ridicate de la firul ierbii în inima campusului studenţesc „Tudor Vladimirescu” din Iaşi, având ca oblăduitor pe Sfântul Iulian din Tars. După câţiva ani în care părea că se amână sine die începerea construcţiei, pe 15 martie 2004 a fost numit paroh Părintele Inspector Florin Chirilă. A doua zi după numire au şi început lucrările la un paraclis în care, după doar o lună şi jumătate, deja se putea sluji Sfânta Liturghie. A urmat partea cea mai dificilă: în 2004 a început a se zidi biserica mare, care a fost finalizată până la acoperiş în 2011. Lucrările au continuat, iar azi a sosit momentul sfinţirii acestui edificiu impresionant prin monumentalitate şi armonie vizuală. Câţi însă conştientizează câtă jertfă se află în spatele fiecărui metru pătrat de zid sau de pictură? Doar cineva cu determinarea, optimismul şi credinţa Părintelui Florin Chirilă putea să ducă la bun sfârşit o astfel de misiune bineplăcută lui Dumnezeu şi atât de folositoare oamenilor. Să menţionez şi faptul că, în toţi aceşti ani, Părintele Florin a slujit şi la Centrul eparhial, într-una dintre cele mai dificile funcţii cu putinţă, aceea de inspector bisericesc. Poate mulţi cunosc doar latura omului atent la orice încălcare de ordin legal, regulamentar sau canonic, dar puţini îi ştiu latura sensibilă şi dragostea pe care o are pentru orice suflet aflat la strâmtorare. Eu însumi am beneficiat, acum vreo zece de ani, de sprijinul sfinţiei sale într-un moment în care l-am văzut, cu uimire, cum doar într-o fracţiune de secundă a luat o decizie prin care s-a expus pe sine, oferindu-mi un sprijin necondiţionat. Încât recunoştinţa mea nu va cunoaşte niciodată limite.

Iată, doar doi preoţi am evocat, şi încă pe scurt. Celor ce pun etichete pe bandă rulantă le propun să renunţe la această îndeletnicire păgubitoare pentru sufletele lor şi să încerce să vadă persoana concretă, nu duşmanul închipuit. Vor vedea cum „popii” se transformă uşor-uşor în preoţi, pe măsură ce se apropie şi cunosc lucrarea celor ce sunt „necăjiţi în tot felul: din afară cu lupte, dinăuntru cu temeri” (cf. II Corinteni 7, 5). Toţi vânătorii de „popi” sunt deja în rugăciunile noastre; noi suntem, deocamdată, în huiduielile lor. E bine şi aşa, nouă ne este de mare folos. Dar eu tot sper că ne vom şi întâlni cu adevărat şi ne vom cunoaşte pe acest pământ fiind, înainte de a da ochii fiecare dintre noi cu Cel ce ne-a creat din dumnezeiască dragoste.