Omul nu ar îndrăzni să curvească de l-ar vedea cineva, ci chiar de ar arde de mii de ori de acest rău, totuşi asuprirea patimii este învinsă de ruşinea de oameni, pe când Dumnezeu văzând şi ştiind totul, oamenii nu numai că curvesc, ci îndrăznesc a face şi alte fapte cu mult mai grozave. Deci singur acest fapt oare nu este de ajuns spre a aduce asupra noastră mii de trăsnete din cer?

Şi ce vorbesc eu de curvie şi de preacurvie? Chiar şi cele ce sunt cu mult mai mici decât acestea, noi, ruşinându-ne de oameni, nu le facem, pe când de Dumnezeu nu ne sfiim a le face, deşi El le vede. Pentru aceea s-au şi zămislit atâtea rele în lume, fiindcă în faptele cele cu adevărat rele noi nu ne sfiim de Dumnezeu, ci de oameni. Pentru aceea şi de cele cu adevărat bune, noi – fiindcă nu se cred de cei mai mulţi ca bune – fugim de ele, fără ca să cercetăm firea lucrurilor, ci având în vedere numai credinţa celor mulţi. Tot aşa pătimim şi cu cele rele, care deşi nu sunt bune, ci rele, noi totuşi, purcezând de la această deprindere, le săvârşim, fiindcă celor mai mulţi li se par bune, aşa că din amândouă părţile noi suntem cei vătămaţi.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 121-122)