„Dacă mândria a făcut pe unii din îngeri, draci, negreşit smerenia poate face şi din draci, îngeri. Drept aceea, să îndrăznească cei ce au căzut!

Să ne grăbim şi să luptăm cu toată puterea să urcăm cu toată puterea spre vârful smereniei. Iar de nu, să ne atârnăm măcar purtaţi pe umerii ei. Iar de mai şchiopătăm încă, să nu cădem din braţele ei. Căci cel care cade din ele m-aş mira să mai dobândească vreun dar veşnic.

Puterile şi căile ei, dar nu şi semnele ei, sunt neagonisirea, înstrăinarea, ascunderea nearătată a înţelepciunii, grăirea nemeşteşugită, cererea milostivirii, ascunderea viţei de neam bun, alungarea îndrăznelii, depărtarea vorbăriei. Căci nimic n-a putut vreodată să smerească sufletul ca starea sărăcăcioasă şi înfăţişarea de om care cere mila altora.

De porneşti la luptă împotriva vreunei patimi, să ai smerenia ca aliată. «Că vei călca peste aspidă şi vasilisc şi vei călca în picioare leul şi balaurul» (Psalmi 90, 30). E vorba, se înţelege, despre păcat, despre deznădejde şi despre diavol, balaurul trupului.

Smerita cugetare este sonda cerească ce poate ridica sufletul din adâncul fără fund (abisul) al păcatelor, la cer.”

(Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia IX, traducere din greacă, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 301-302)