Text și context

Parabola Semănătorului și minunea potolirii furtunii sunt urmate, în relatarea Sfântului Luca, de un alt episod cu multiple semnificații practice și duhovnicești. Adăstat în ținutul Gherghesenilor, față în față cu Galileea, Învățătorul e întâmpinat, la malul apei de un om demonizat. Cel care vine să I se adreseze, e în fapt, demonul care îl poseda. Ca o formă de rugăciune. Una rostită, însă, într-o manieră infatuată și lipsită de aspecte elementare care ar putea-o califica drept exemplu. „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui”, Îi spune diavolul.

Legiunea

Naratorul ține să arate că la baza acestor cuvinte stătea faptul că Hristos începuse deja să poruncească duhului necurat să iasă. Apoi, el vine să descrie modul în care, cel în cauză, își schimbase comportamentul sub presiunea lucrării diavolești. Toate formele de manifestare erau menite a-l dezumaniza și a-i îndepărta pe ceilați de el. A-l lăsa pradă unei singurătăți apăsătoare, din care nu mai avea nicio cale de ieșire. A-l face să moară puțin câte puțin, pierzând prețioase calități precum discernământul, ori dorința de a face binele.

Întrucât, un aspect important în cadrul oricărui dialog îl reprezintă schimbul introductiv de nume, Iisus cere locatarului nepoftit să nu neglijeze această cutumă. Despre identitatea Sa, ca taumaturg, avusese acesta timp să își dea seama din momentul în care începuse să-i poruncească să iasă din om. Răspunsul e unul neașteptat pentru noi: „Legiune”. Înfricoșător chiar. Vine să arate că o populație deloc neglijabilă de făpturi ale Tartarului se aciuaseră în făptura lui. Motivul nu ne este reliefat. Pentru Fiul lui Dumnezeu, el nu reprezintă un motiv de îngrijorare. 

Cum riscul era major pentru diavoli, aceștia încearcă să cadă la negocieri cu Domnul. Cer să fie lăsați să intre în turma de porci. Li se îngăduie acest lucru. Nu dintr-o slăbiciune a divinității, ci cu un scop precis. Ca să se arate că salvarea sufletului unui om e cu mult mai de preț decât o turmă de porci, fie ea cât de numeroasă. Odată ajunși acolo, necurații vor face ce știu ei mai bine. Vor crea zâzanie. Suinele se vor arunca în mare, iar poporul localnic va fi revoltat. Se va isca, de bună seamă, o ciudată zarvă, iar furia populară îl va avea în centru pe Exorcist. În fața acestuia se vor prezenta oamenii cetății, spre a-I cere, cel mai probabil socoteală. Tămăduirea demonizatului le va mai stăvili elanul. Nu vor îndrăzni să-L înfrunte, așa cum își propuseseră inițial. Se vor limita doar la a-i cere să plece din hotarele lor. Cum lucrul era deja înfăptuit, Învățătorul le va respecta dorința. Cel vindecat va rămâne, însă, să ofere mărturie cu privire la modul în care Dumnezeu și-a arătat iubirea față de el. 

În loc de concluzii

Tămăduirea demonizatului din ținutul Gherghesenilor vine să ne pună în față mai multe imagini. Ne putem regăsi, probabil, în fiecare dintre ele. Ce-i drept, în momente diferite ale vieții. Căci, de câte ori punem mai presus decât pe Dumnezeu vreun lucru pământesc, alternăm între ipostaza celui care lasă ca făptura să-i fie posedată de o legiune de diavoli și oamenii cetății, care vin să-i ceară socoteală lui Hristos. Nu-i puțin probabil să fim și autorii unei rugăciuni similare cu cea a demonilor. Una arogantă, menită a-L agasa pe Dumnezeu, mai degrabă decât a ni-L aduce aproape. Cel mai bine ar fi, să ne regăsim în ipostaza vindecatului. Nu-i greu. Îndrăzniți!