Atunci când ni se întâmplă ceva neprevăzut sau nedorit, putem să ne zbatem, înecându-ne, sau ne putem salva. Ispita de a ne răzvrăti la durere este una foarte mare. Putem să-i învinovățim pe toți cei din jurul nostru, pe Dumnezeu, ne putem învinovăți și pe noi înșine, și totuși să pierdem din vedere esența: suntem în „vârtejul mării” și avem nevoie să ieșim de acolo!

Ce putem face, în schimb? Ne putem întreba, mai întâi, cum am ajuns în „mare”, ce avem de învățat din această cădere, ne putem concentra pe ieșirea la suprafață și pe a ne continua drumul puțin mai înțelept, poate.

Le putem fi recunoscători celor pe care mai înainte îi învinuiam, pentru că acum, vii fiind, mai bogați cu o experiență și mai aproape de noi înșine și de Domnul, suntem mai conștienți. Inima noastră s-a mai lărgit, am devenit mai receptivi și la durerea celor care nu ne puteau salva decât aruncându-ne în apă și lăsându-ne să învățăm să ieșim la liman.

Mai putem învăța să îi privim pe cei aflați în aceeași situație ca a noastră dincolo de „apele” în care se zbat. Până la urmă, nu putem controla nimic din ceea ce se întâmplă. Dar putem controla ceva esențial: alegem să primim sau să nu primim?