Preacuvioase părinte, care era contextul în care Dumnezeu a dat porunca care interzice desfrânarea?

Analiza evenimentelor ce au precedat întâlnirea dintre Dumnezeu şi Moise de pe Muntele Sinai explică în parte cuprinderea acestei porunci în rând cu celealte 9 din Decalog. Prin urmare: intrarea fiilor lui Dumnezeu la fiicele oamenilor (Facerea 6, 5) Îl fac pe Dumnezeu să regrete că l-a creat pe om (Facerea 6, 6), hotărând a-l pierde prin potop; fărădelegile şi răutăţile oamenilor din Sodoma (Facerea 13, 13) atrag şi ele pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu, urmarea fiind distrugerea cetăţilor celor fărădelege (Facerea 19, 13); necinstirea Dinei de către Sichem Heveul îi împinge pe fraţii acesteia să săvârşească ucidere (Facerea 34); păcatul lui Onan, fiul lui Iuda (Facerea 38, 8) etc. ‒ sunt doar câteva fapte care ne îndreptățesc să credem că porunca aceasta a fost mai mult decât necesară. Pentru a întări Legământul cu fiii lui Israel şi spre evitarea practicilor de mai sus se impunea legiferarea strictă a limitelor permisive pentru aceştia.

Există o explicaţie pentru locul acestei porunci? De ce e aşezată după porunca referitoare la păcatul uciderii?

Plasarea poruncii „Să nu fii desfrânat” după cea care interzice uciderea nu este întâmplătoare. Cea din urmă stipulează interdicţia de a lua viaţa fizică a cuiva, pe când porunca a VII-a apare tot ca o ucidere, dar care face referire la viaţa spirituală, desfrânarea fiind echivalentul morţii sufleteşti. Desfrâul îl ucide pe practicant prin curmarea izvorului de har şi prin ruperea legăturilor afective cu aproapele. Desfrâul nu mai este iubire dumnezeiască, ci devine „eros” (iubirea de plăceri). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul corupt intră într-un cerc vicios „plăcere-durere”, parcurgând traseul acesta până în pragul morţii trupeşti. Aşadar, plăcerea provoacă durere, iar durerea este preludiul morţii.

Spre deosebire de primele cinci porunci, „Să nu fii desfrânat!” e cuprinsă în grupul poruncilor enunţate scurt. Cum explicaţi aceasta?

Este singura poruncă care face referire la relaţia omului cu sine însuşi, iar aşezarea ei în mijlocul Decalogului sugerează echilibrul spre care trebuie să tindă omul în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii. 

Să ne păstrăm curăţia inimii şi a minţii, a trupului şi a sufletului

Ce învaţă această poruncă?

Porunca a VII-a ne învaţă să ne păstrăm curăţia inimii şi a minţii, a trupului şi a sufletului; să ne ferim de tot ceea ce ar putea să ne întineze fiinţa şi să ne pericliteze mântuirea. Această poruncă îl îndeamnă pe om să se ferească nu doar de pornirile pătimaşe, vătămătoare, ci şi de la orice ar putea duce la frângerea sau distrugerea unităţii cu Dumnezeu. De exemplu: iubirea pătimaşă pentru propriul trup, pentru bunuri materiale, putere, supremaţie.

Mai mult ca oricând! Dumnezeu este Acelaşi ieri, astăzi şi în veac. Neschimbate sunt şi poruncile Lui. Iar datoria noastră este, spune Sfântul Apostol Iuda, de „a apăra credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Într-o lume secularizată şi afrodisiacă, omul poate face faţă cu greu tentaţiilor şi dominaţiei coruptibile ale desfrâului. Dar aceasta nu înseamnă că desfrâul trebuie ridicat la rang de virtute şi, chiar dacă nu este uşor, trebuie cu tot dinadinsul a ne împotrivi acestui val nimicitor. 

Există mai multe feluri de desfrânare? Ce înseamnă fiecare?

Da, putem vorbi de o desfrânare individuală (cu privirea - Matei 5, 28; cu gândul, prin imaginaţii şi închipuiri desfrânate şi cu fapta, prin autosatisfacere). Există de asemenea desfrânarea ce implică participarea unei alte persoane (curvia - persoanele nu sunt căsătorite) şi adulterul sau preadesfrânarea, când una sau ambele persoane sunt căsătorite (relaţie extraconjugală). Există şi forme de desfrânare împotriva firii (homosexualitatea, lesbianismul - relaţii între parteneri de acelaşi sex; sodomia şi gomoria - relaţii altfel decât normale); incestul - relaţii cu persoane aflate în diferite grade de rudenie; pedofilia - relaţii cu minori; zoofilia - întreţinerea de relaţii cu animale etc.

Împotrivire faţă de harul lui Dumnezeu

Cât de grav este păcatul desfrânânării?

Încălcarea oricărei alte porunci este gravă. Desfrânarea este o trădare „a tainei lui Dumnezeu” din om, o apostazie, o tăgăduire a propriei fiinţe, a creaţiei lui Dumnezeu. O negaţie ce cuprinde împotrivirea faţă de harul lui Dumnezeu, transformând trupul din templu al Duhului Sfânt, într-un idol al plăcerii venerate. Desfrânarea este gravă pentru că respinge Împărăţia lui Dumnezeu, limitând viaţa omului în cadrele timpului prezent, anulând eternitatea. 

Cât de important este votul fecioriei în cinul monahal şi cum îl împlineşte monahul?

Votul fecioriei are o importanţă capitală. Fecioria este aceea ce-l face pe monah aidoma îngerilor. Paza gândurilor, a simţirilor, şi nu doar a trupului, de atacurile desfrânării afirmă, prin feciorie, independenţa naturii umane faţă de patimi. Ea integrează toate aspectele vieţii veşnice, devenind o forţă creatoare şi transformatoare. Fecioria încununează eforturile ascetice ale monahului, transpunându-l în plinătatea şi integritatea regăsită a omului paradisiac. Monahul, prin feciorie, „gustă încă de aici pârga nestricăciunii viitoare”, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul. Abstinenţa şi lupta continuă a unui monah nu trădează o absenţă a patimii desfrânării, nici nu o anulează în esenţa ei, ci prin lucrare o transformă în energie spirituală.

Desfrânarea este păcatul care întinează deopotrivă sufletul şi trupul. Ce ne puteţi spune despre aceasta?

Această „patimă distrugătoare” prin substanţa atracţiei erotice, prin amestecul de atracţii şi senzaţii, pune stăpânire pe omul ce a aşezat plăcerea trupească deasupra raţiunii, pe care o întunecă şi o înşală. Astfel, desfrânarea devine o a doua natură a omului, acaparându-l şi controlându-i toate simţurile, transformându-l integral într-un obiect al plăcerii. Aceasta duce la degradarea persoanei şi la desfigurarea chipului dumnezeiesc din el. Sufletul nu mai are nici o putere, nu mai întrevede nici o rază din lumina mântuitoare a lui Hristos, iar trupul este aruncat cu dispreţ, ca un duşman, în felurite boli şi primejdii, devenind cu totul spurcat, „ca şi cum ar fi căzut într-un cazan de necurăţie şi s-ar fi afundat în spurcăciune”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci? 

Toţi aceia care prin slăbirea sentimentului moral tind spre satisfacerea poftelor trupeşti în mod individual sau implicând alte persoane.  

Îşi găseşte corespondentul această poruncă în vreuna dintre cele Nouă Fericiri?

Aţi adus în discuţie mai sus o învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur în legătură cu patima desfrânării. Avem şi alte îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi respectarea acestei porunci?

Patima desfrânării n-a scăpat atenţiei nici unuia dintre Părinţii Bisericii. Avva Isaia recomandă: „Îngrijeşte-te de trupul tău ca de Biserica lui Dumnezeu, îngrijeşte-te ca cel ce vei învia şi vei răspunde în faţa lui Dumnezeu; teme-te de Dumnezeu ca cel ce vei da socoteală Lui pentru toate câte ai făcut; când trupul tău suferă de o rană, te grăbeşti să o vindeci, aşa să te îngrijeşti ca el să fie curat şi în ziua Învierii” (Filocalia I).