Vrei sa rămâi în sfânta casă a răbdării şi să nu mai ieşi de acolo? Adună-ţi merindea neapărat trebuincioasă pentru aceasta: dobândeşte şi înmulţeşte în tine gândurile şi simţămintele smerite. Acel chip al smereniei care îl pregăteşte pe om pentru răbdarea necazurilor încă dinainte de venirea lor şi îl face în stare să le rabde cu inimă bună după ce vin, este numit de către Sfinţii Părinţi defăimare de sine.

Să ne defăimăm pe noi înşine înseamnă să ne învinuim pentru păcătoşenia cea de obşte a tuturor si pentru păcătoşenia noastră aparte. Făcând aceasta, este bine să ne amintim şi să înşirăm în minte încălcările Legii lui Dumnezeu pe care le-am făptuit, afară de că­derile şi poticnirile ce sunt legate de patima curviei, a căror aducere aminte amănunţită nu este iertată de Părinti, fiindcă înnoieşte în om simţirea păcatului şi îndulcirea de el. Defăimarea de sine este lucrare călugărească, este lucrare a minţii, care lucrează împotriva bolnăvicioasei însuşiri a firii noastre căzute care face ca toţi oamenii, chiar şi păcătoşii cei mai învederaţi, să se străduie a face pe drepţii şi a-şi dovedi dreptatea cu ajutorul tuturor vicleniilor cu putinţă.

Defăimarea de sine este o siluire a firii căzute, la fel ca rugăciunea şi celelalte nevoinţe călugărești, prin care Împărăţia Cerurilor se sileşte, şi prin care silitorii o răpesc pe ea (Mt. 11, 12). Defăimarea de sine are, la începutul îndeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconştient, adică este rostită numai de limbă, fără cine ştie ce împreună simţire a inimii, chiar împotriva simţământului acesteia; după aceea, puţin câte puţin, inima începe să se obişnuiască a simţi în potrivire cu cuvintele defăimării de sine; în cele din urmă, defăimarea de sine ajunge să fie rostită din tot sufletul, cu un îmbelşugat simţământ de plâns, să micşoreze înaintea noastră şi să ascundă de noi neajunsurile şi greşelile aproapelui, să ne împace cu toţi oamenii şi cu toate împrejurările, să adune în lucrarea pocăinţei gândurile împrăştiate prin toată lumea, să aducă o rugăciune trezvitoare, plină de străpungere, să însufleţească şi să înarmeze cu o nebiruită putere, răbdarea.

(Sfântul Ignatie Briancianinov – Cuvinte către cei care vor să se mântuiască (Experienţe ascetice vol.2), Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 29)